Evanghelia după Ioan

Rugăciunea lui Isus comentată de pr. Alberto Maggi

Evanghelia după Ioan capitolul 17

Aprilie 2012

Text transpus din mai multe înregistrări audio de G. Dentis.

Traducere după transpunerea (nerevizuită de autor) din înregistrările audio a mai multor conferințe biblice. Erorile de compunere sunt cauzate de diferența dintre limba scrisă și limba vorbită. Punctuația a fost pusă după ureche.

Introducere

De ce este dificil capitolul 17 din Ioan? La început, Evanghelia nu era un text prestabilit, considerat sacru și care trebuia păstrat, transmis în mod ordonat, ci era considerat un text viu. Nu existau încă cele patru Evanghelii puse laolaltă, fiecare comunitate avea Evanghelia pe care i-o propusese evanghelizatorul.

De exemplu, comunitatea lui Matei avea Evanghelia discipolilor lui Matei. Dorința era de a îmbogăți, cu propria experiență de viață, celelalte comunități, de aceea comunitatea care avea Evanghelia după Matei o transmitea altei comunități care o prelua și uneori o îmbogățea cu propria experiență. Prin urmare, timp de patru secole, Evanghelia a fost considerată un text viu pentru că creștea, se îmbogățea pe măsură ce experiența credincioșilor în înțelegerea mesajului lui Isus se dezvolta tot mai mult.

Nu a mers întotdeauna bine pentru că unele pagini ale Evangheliei erau incomode, atunci ca și astăzi, și chiar nu puteau fi admise. Și atunci când se ajungea la o parte incomodă a Evangheliei, comunitatea nu avea curajul să o șteargă (tot cuvântul Domnului era), ci pur și simplu o decupa și o trimitea înapoi expeditorului.

În capitolul 8 din Ioan există un pasaj (11 versete), care nu este din Ioan, ci din Luca. Cum a ajuns în Evanghelia după Ioan? Timp de mai multe secole, nicio comunitate nu își dorea acel pasaj, iertarea lui Isus acordată unei femei adultere. Sfântul Augustin, în secolul al IV-lea, se plânge de cei care elimină pagina pentru că sunt îngrijorați că iertarea, pe care Isus a acordat-o adulterei, este o modalitate de a le spune femeilor că au permisiunea de a fi adultere. Soții erau îngrijorați, căci dacă Domnul o iartă pe adulteră, ce se va întâmpla cu căsătoria? Și astfel nimeni, timp de patru secole, nu și-a dorit textul în cuprinsul Evangheliei. Spun asta pentru că Evanghelia a crescut de-a lungul timpului.

Textul original, primordial, al Evangheliei după Ioan, pe care o tratăm, continua de la capitolul 14 cu ceea ce astăzi este capitolul 18. Capitolul 14,31 se termină cu cuvintele lui Isus: Ridicați-vă! Să plecăm de aici! Iar dacă ne uităm la edițiile noastre, la 15,1 Isus spune: Eu sunt vița cea adevărată… și începe un discurs foarte lung care ocupă întreg capitolul 15, 16 și se termină cu capitolul 17, cel pe care îl începem astăzi. Apoi în capitolul 18 se spune: Spunând acestea, Isus a ieşit împreună cu discipolii săi. Isus nu a spus: „Ridicați-vă! Să plecăm de aici!”, și apoi s-a răzgândit. „Am ceva mai important să vă spun…”. Inițial, Evanghelia, dacă eliminați cele trei capitole, 15, 16 și 17, este mai ușor de înțeles. De la capitolul 14 se trecea direct la capitolul 18: „Ridicați-vă! Să plecăm de aici! Spunând acestea, Isus a ieşit împreună cu discipolii săi”.

Cum au apărut capitolele 15, 16, 17, care sunt foarte importante și foarte prețioase? Spre deosebire de noi, comunitatea creștină timpurie era convinsă, și este adevărat, de prezența lui Isus în interiorul ei. Faptul înălțării lui Isus nu era așa cum l-am interpretat noi ulterior (necunoscând categoriile biblice), o îndepărtare a Domnului: s-a înălțat la dreapta Tatălui… este departe de noi. A fi înălțat la cer înseamnă că în Isus s-a manifestat, prin moartea sa, plinătatea condiției divine, care nu-l îndepărtează de noi, ci îl face și mai implicat în viața noastră, la fel ca cei dragi ai noștri când trec pragul morții.

Comunitatea era conștientă că, în interiorul ei, Isus era păstorul care o îndruma, păstorul care îi vorbea. În special în rugăciunea euharistică, în întâlnirile de rugăciune reapăreau lucrurile lui Isus. Isus spusese: Duhul vă va aminti toate câte vi le-am spus, iar comunitatea a înțeles mai bine mesajul lui Isus. Din această înțelegere mai aprofundată s-au născut cele trei capitole, dintre care cel de-al 17-lea atinge culmile cele mai înalte care ne entuziasmează peste măsură.

Avem norocul să nu-l înțelegem, dacă îl înțelegem, nu credem, pentru că dacă am înțelege și am crede ceea ce spune Isus, viața noastră s-ar schimba radical în pozitiv. Capitolul 17 este considerat cel mai important din întreaga Evanghelie după Ioan. Este cel de care evanghelistul s-a îngrijit într-un mod special. Capitolul se numește „Rugăciunea lui Isus”, chiar dacă nu apar termenii care indică rugăciunea, și nu există nimic comparabil cu acest text în celelalte Evanghelii. Nu este un text ușor.

Dacă nu înțelegeți ceva, să nu credeți că sunteți slabi de minte, ci înseamnă că și eu, la rândul meu, sunt cel care nu am înțeles textul și nu am putut să-l propun bine. Eu, la rândul meu, l-am urât pe Ioan, putea să vorbească… Atunci când găsim în Evanghelii ceva greu, nu este niciodată vina evanghelistului, este vina noastră că nu avem cheile de lectură. Când citim Evanghelia, trebuie să o punem în contextul ei și, înainte de a continua, să vedem ce a spus Isus. Capitolul 16 se deschisese într-un mod șocant, traumatizant. După ce a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu pentru ai săi, spune: cine vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. Sunt cuvinte cutremurătoare care nu ne încurajează să-l urmăm; înțelegem de ce Iuda a luat-o la fugă! Cine mă va ucide nu se va simți vinovat, va crede că are dreptate, va crede că a făcut o faptă excelentă: că i-a adus cult lui Dumnezeu. Din păcate, este posibil!

Istoria tragică a umanității ne învață că niciodată nu ucidem cu atâta plăcere ca atunci când ucidem în numele lui Dumnezeu. Există oameni care pentru a-l apăra pe Dumnezeu ar fi capabili să le ia gâtul altora, iar Biblia este plină de astfel de oameni. Îl cunoașteți pe Ilie, marele profet… O fi fost un om sfânt, dar, dragii mei…! A lansat o provocare împotriva preoților zeului Baal și a câștigat-o… „Să ne rugăm! Și acolo unde ajunge un foc care arde ce este pe altar, acela este Dumnezeul adevărat”; Dumnezeu a făcut un mare foc și Ilie a câștigat. Putea fi suficientă victoria morală, dar Ilie a spus: ucideți-i pe toți! Iar el, personal, le-a luat gâtul la vreo 450! Din iubire față de Dumnezeu suntem capabili să facem asta și chiar mai mult decât atât, în trecut la fel ca și astăzi. Este un avertisment: că în numele unei doctrine suntem capabili să uităm regulile elementare ale carității. Există persoane care în numele adevărului sunt capabile să omoare; în numele doctrinei sunt capabile să-i facă pe oameni să sufere.

Noi, cei care am ales să-l urmăm pe Isus, știm care este orientarea. Singura valoare nenegociabilă, absolută, este binele omului. Dacă peste binele omului se suprapune o doctrină, un adevăr sau o dogmă, mai devreme sau mai târziu, în mod inevitabil, în numele doctrinei, îl vom face pe om să sufere. Știm care este linia lui Isus, că ori de câte ori se afla în conflict între binele omului și onoarea lui Dumnezeu, el alegea binele omului. Fariseii, cărturarii, persoanele religioase nu aveau nicio îndoială între respectarea legii divine și binele omului: ar fi respectat legea divină.

Nu spune oare porunca: Să-l iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta din toată puterea ta? Nu spune același lucru pentru aproapele tău: să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți? Nu există nicio comparație între iubirea lui Dumnezeu, care trebuie să fie absolută, totală și cea a aproapelui care este o iubire relativă. Când ne aflăm în conflict între respectul legii divine și binele omului, noi alegem respectul legii divine, care este imuabilă și eternă.

Isus nu este de acord și ori de câte ori s-a aflat în conflict între respectarea legii divine și binele omului, nu a avut nicio ezitare: a ales binele omului, pentru că, făcând binele omului, suntem siguri că îl cinstim pe Dumnezeu; de foarte multe ori, pentru a-l onora pe Dumnezeu, îi face pe oameni să sufere.

Și Isus spune: oricine vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. Dar dacă cei care ucid aduc cult lui Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeul lor este un Dumnezeu ucigaș, iar instituția lor religioasă nu este altceva decât o asociație criminală care îl folosește pe Dumnezeu ca instrument pentru propriile lor pofte de putere și de stăpânire asupra oamenilor. Isus ne ajută să înțelegem. Dar cum înțelegem dacă lucrurile care ni se propun vin de la Dumnezeu sau nu? Este simplu: atunci când ne obligă, nu vin niciodată de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire și nu poate să oblige. Dacă te oblig să-mi accepți iubirea, aceasta este violență. Pot să-ți întind mâna, dar dacă nu mi-o strângi, nu te pot lua de braț…

Mesajul lui Dumnezeu, fiind un Dumnezeu al Iubirii, nu trebuie niciodată impus ci, așa cum face Isus, trebuie întotdeauna propus. Mesajul lui Dumnezeu nu conține obligații, ci oferte, și aceasta este caracteristica pentru a ști dacă ceea ce este propus de Isus vine sau nu de la Domnul. Isus a început capitolul 16 declarând că oricine mă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu, apoi, pe la mijloc, la versetul 13, a dat o indicație prețioasă și este viața, supraviețuirea bisericii, chiar dacă există adesea rezistență în înțelegerea acestui aspect.

Isus spusese: Duhul meu vă va vesti lucrurile viitoare. Ce înseamnă? Cine se pune în sintonie cu acest Dumnezeu al Iubirii și își îndreaptă viața spre binele altora, are garanția că în fața noilor nevoi și cerințe ale umanității, Duhul va ști să dea noi răspunsuri. Omenirea se schimbă, însuși conceptul de familie nu mai este cel al bunicilor noștri și nu ne revine nouă să spunem dacă a fost mai bine sau nu; se schimbă! Există o schimbare în societate, este inutil să regretăm trecutul care este frumos doar pentru că este trecut.

În fața noilor exigențe, a noilor nevoi ale societății, se ia doctrina și se dă un răspuns pe baza a ceea ce s-a scris în trecut? Dar nu poate înțelege noutățile. Sau se creează și se formulează noi răspunsuri la noile nevoi? Isus ne-a dat această garanție: Duhul Sfânt va fi capabil să ne sugereze noi răspunsuri la noile nevoi. Riscul este că atunci când se dau răspunsuri vechi la noile nevoi ale oamenilor, oamenii nu ascultă.

Tot acest capitol (16) s-a încheiat cu ceea ce reprezintă forța existenței noastre. Isus a încheiat cu cuvintele: curaj, eu am învins lumea!, iar peste câteva ceasuri va fi prins, arestat și ucis! Cum poate să spună că a învins lumea? Dacă ar fi spus: „curaj, eu voi învinge lumea!”, știm că într-un viitor îndepărtat va învinge lumea. În schimb, vorbește ca despre ceva ce s-a întâmplat deja: eu am învins lumea! Iar aceasta este garanția, și anume dacă ne punem, asemenea lui, în acord cu dinamismul iubirii lui Dumnezeu și ne orientăm viața spre binele omului, suntem deja învingători. Pot exista neînțelegeri, obstacole, persecuții, în cazul lui Isus chiar și pierderea vieții, dar suntem deja învingători: puterea, întunericul, moartea, sunt deja învinse. Aceasta este garanția lui Isus și stă la baza seninătății credinciosului, iar Isus va încheia discursul pe care îl vom face astăzi, cu o invitație la bucurie. De câte ori am spus că caracteristica credinciosului este fericirea? Dacă o persoană crede sau nu, se poate vedea lucrul acesta din faptul dacă este fericită sau nu.

Garanția fericirii lui Isus este că aceasta nu depinde de circumstanțele plăcute sau neplăcute pe care ni le aduce viața, pentru că în viață sunt momente frumoase și momente negative, momente în care totul decurge bine, iar apoi se întâmplă necazul, boala. Atunci este o fericire intermitentă? Astăzi totul îmi merge bine și sunt fericit. Dar este ușor pentru toți să fie fericiți atunci când totul le merge bine; astăzi totul îmi merge de-a-ndoaselea și cad în depresie! Nu! Fericirea nu depinde de împrejurările pe care le întâlnim în viață, ci de experiența de a fi ales, de a ne fi orientat viața spre binele omului și de a o fi pus în sintonie cu iubirea lui Dumnezeu; asta ne face să ne simțim deja învingători.

Să începem capitolul 17.

Ioan 17 versetul 1

¹ Așa a vorbit Isus. Și ridicându-ți ochii spre cer, care în limbajul biblic indică sfera divină, a spus: Tată. Este o caracteristică a acestei Evanghelii, mai mult decât a tuturor celorlalte în care Isus, de 118 ori, i se adresează lui Dumnezeu numindu-l Tată. Dumnezeu este numele comun în toate religiile, specificul comunității creștine este „Tată”, și trebuie înțeles într-o cultură în care termenul de părinți nu există. În limba ebraică nu există termenul de părinți, deoarece tatăl și mama au sarcini complet diferite. Noi știm că la nașterea copilului concurează atât tatăl, cât și mama, în timp ce în cultura ebraică a vremii există un tată, cel care naște, care transmite viața, și o mamă, cea care livrează și nu contribuie cu nimic. Așadar, adresându-ne lui Dumnezeu cu numele de Tată, înseamnă că de la el primim viață și, fiind o viață divină, este o viață indestructibilă.

A venit ceasul. La nunta de la Cana, când mama i-a cerut să intervină pentru că în popor lipsea vinul, adică iubirea, Isus a spus: încă nu a venit ceasul (ceasul morții). În moartea lui Isus va exploda toată iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, se va înțelege în sfârșit cât de mare era dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate. Acesta este ceasul lui Isus, când prin dăruirea vieții se manifestă gloria Tatălui.

În iubirea lui Isus se va manifesta iubirea Tatălui pentru întreaga umanitate.

A sosit ceasul, glorifică-l pe Fiul tău, arată ceea ce este în Fiul tău, pentru ca Fiul să te glorifice pe tine. Am spus că cerul este sfera divină, Isus ridică ochii spre cer, se îndreaptă spre Tatăl și face asta doar în două ocazii, aici și la învierea lui Lazăr, capitolul 11. Vrea să spună că există o relație strânsă între rugăciunea de mulțumire pentru viața indestructibilă pe care o făcuse Isus în episodul lui Lazăr și momentul manifestării slavei Fiului lui Dumnezeu, adică a unei vieți capabile să depășească moartea, a unei vieți indestructibile.

Isus îi cere Tatălui să vină momentul să-și manifeste gloria. După cum i-ai dat autoritate peste orice făptură, tot așa el să dea viață veșnică tuturor celor pe care i-ai dat. Evanghelistul construiește acest verset ca fiind porunca iubirii. Isus nu lasă o poruncă care poate fi adăugată celorlalte, ci o poruncă nouă, adică de o calitate care le întrece pe toate celelalte, și a spus: așa cum v-am iubit eu, așa să vă iubiți unii pe alții.

Ioan 17 versetul 2

² După cum i-ai dat autoritate peste orice făptură, tot așa el să dea viață veșnică tuturor celor pe care i-ai dat. Puterea lui Isus este capacitatea de iubire pe care a arătat-o discipolilor săi; cei care o acceptă și o traduc în aceeași iubire, au o viață de o asemenea calitate încât este eternă. De multe ori am spus că Isus nu este un filozof a cărui învățătură ne eliberează de frica de moarte, alții au încercat să facă acest lucru. Isus ne garantează, și de aceea l-au luat drept nebun, că nu vom experimenta moartea.

Va veni vremea când trupul nostru grăsuț, care are un început, o creștere, un declin va avea un sfârșit, dar viața noastră – zoe – va fi indestructibilă. După cum i-ai dat autoritate peste orice făptură, omul în slăbiciunea lui, tot așa el să dea viață veșnică tuturor celor pe care i-ai dat. Mesajul lui Isus este pozitiv, este o ofertă de viață deplină. Nu este o impunere, nimeni nu poate fi forțat să trăiască pentru totdeauna, ceea ce face Isus este o posibilitate de viață. Cum poate fi obținută? Capitolul pe care îl examinăm era deja cuprins în sinteză în prolog, când evanghelistul a spus: celor care l-au primit (planul de viață al lui Isus) le-a dat capacitatea (puterea) de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat că nu toți suntem fii ai lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tată pentru toți oamenii, dar nu este Tatăl tuturor oamenilor, pentru că nu ne naștem fii ai lui Dumnezeu, ci devenim. O spune evanghelistul: celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Evanghelistul, care este foarte atent, pedant, meticulos nu a spus: le-a dat puterea să fie fii ai lui Dumnezeu, ci să devină. În timp ce „a fi” este un verb static, „a deveni” este un verb dinamic, este o acțiune continuă. De fiecare dată când îl îmbrățișez pe Isus și, împreună cu el și asemenea lui, merg spre alții, devin fiu al lui Dumnezeu.

Să revenim la prolog. Scrie Ioan: celor care l-au primit pe Isus și planul pe care îl conține, le-a dat capacitatea a deveni fii ai lui Dumnezeu. Ce înseamnă a deveni fii ai lui Dumnezeu? Înseamnă că Dumnezeu este Tată pentru toți oamenii, dar nu îi poate obliga pe oameni să fie fiii lui! Din partea lui Dumnezeu există disponibilitate pentru toți, dar filiația nu poate fi impusă, trebuie să fie acceptată de oameni, doar cei care o acceptă devin fii ai lui Dumnezeu.

Am spus că Dumnezeu este Tată pentru toți oamenii, el face o ofertă, de aceea este Tată pentru toți, este disponibil să fie Tată pentru toți, dar el nu este Tatăl tuturor, pentru că nu ne naștem fii ai lui Dumnezeu, ci devenim prin îmbrățișarea lui Isus… Dar cine nu-l cunoaște? Dar cei care nu au auzit niciodată despre el sau cei care l-au respins pentru că le-a fost prezentat într-un mod atât de negativ încât nu puteau să nu-l refuze atunci…? A deveni fii ai lui Dumnezeu înseamnă a pune în viața noastră o iubire care se aseamănă într-un fel cu cea a lui Dumnezeu.

Când ne aflăm, potrivit Evangheliilor, înaintea Domnului, el nu ne va întreba dacă am crezut sau nu, ci dacă am iubit. Nu va verifica registrul parohial pentru a vedea de câte ori am mers la biserică, ci ne va întreba de câte ori am primit oameni în casa noastră. A fi fii ai lui Dumnezeu nu depinde doar de faptul de a crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, pentru că o mare parte a omenirii nu a auzit de el.

În capitolul 25 din Matei Isus va spune: am fost flămând, am fost însetat, am fost străin, gol, bolnav și m-ați primit și vizitat, iar ei vor spune: dar când te-am văzut noi vreodată flămând sau însetat?! Ceea ce determină sau nu reușita existenței noastre (să avem sau nu zoe dincolo de bios) este iubirea pe care am avut-o în viața noastră. Iar iubirea este o capacitate pe care toți o au. Nu este nevoie să fie scris în Biblie că trebuie să dai de mâncare unei persoane flămânde – este atât de evident! Sau să fie scris în Evanghelie că trebuie să dai o mână de ajutor celor care au nevoie – este ceva natural. A fi introdus sau nu în plinătatea vieții lui Dumnezeu (a fi fii ai lui Dumnezeu), nu depinde atât de ceea ce am crezut, cât de modul în care am iubit.

Și nu devenim fii ai lui Dumnezeu numai prin botez. Botezul este un ritual prin care începem să devenim fii ai lui Dumnezeu. A deveni fii ai lui Dumnezeu trebuie să fie o atitudine dinamică. În cultura vremii, prin fiu nu se înțelege doar cel care este născut din tatăl, ci cel care i se aseamănă prin comportament.

Să facem un test rapid pentru a afla dacă suntem sau nu fii ai lui Dumnezeu. Dacă fii ai lui Dumnezeu înseamnă să ne asemănăm cu el, atunci înseamnă că suntem capabili, asemenea lui, să-i iubim pe cei care nu merită, pentru că Tatăl face așa cu noi; că suntem capabili, asemenea lui, să facem binele din plăcerea de a face binele fără a aștepta vreun răspuns și, mai ales al treilea test, poate cel mai dificil, că suntem în stare să acordăm iertarea înainte de a ni se cere, pentru că așa face Tatăl cu noi. Dacă există toate acestea, suntem fii ai lui Dumnezeu. Un fiu al lui Dumnezeu dinamic și în creștere.

Isus în acest verset spune: după cum i-ai dat autoritate peste orice făptură, tot așa el să dea viață veșnică tuturor celor pe care i-ai dat. Planul lui Dumnezeu care se realizează în Isus este de a oferi fiecărei persoane o viață care se numește eternă nu datorită duratei ei, ci datorită calității unei vieți care este indestructibilă. Partea biologică moare. Dacă vă gândiți, din ceea ce eram fizic în copilărie, acum nu mai avem nimic, totul este deja mort pentru că trupul s-a transformat. Va avea loc o transformare finală în care vom lăsa materia pentru a fi eliberați de materie, pentru a ieși afară; aceasta este viața indestructibilă. Nu este o viață care privește durata, ci o calitate care este pentru totdeauna. Trăim pentru totdeauna.

Ioan 17 versetele 3 și 4

³ Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. ⁴ Eu te-am glorificat pe pământ. Isus a manifestat gloria Tatălui continuând acțiunea sa creatoare și tocmai pentru a-l glorifica pe Tatăl (a arăta în mod vizibil ceea ce este Dumnezeu), spune: eu te-am glorificat pe pământ, terminând lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Să vedem folosirea verbelor pentru că evanghelistul este foarte atent. Pe vremea lui Isus exista o teologie pe care Isus o contrazice și era regretul pentru paradisul pierdut. Erau citite primele capitole ale Genezei, cele despre creație, evocând cu regret un paradis distrus în mod iremediabil. Isus dă o nouă interpretare despre toate acestea.

Relatarea creației, armonia deplină dintre bărbat și femeie, dintre oameni și creație, nu este regretul unui paradis care a fost în mod iremediabil pierdut din vina oamenilor, ci este profeția unui paradis care trebuie construit. Acesta este scopul final al umanității, nu este nevoie să tânjim după o epocă de aur, după vremurile bune de odinioară. Din păcate, face parte dintr-o caracteristică umană să te plângi de prezent, să te temi de viitor și să te îndrepți mereu cu regret spre vremurile de odinioară. Ce a fost odată? Pentru munca pe care trebuia să o fac, m-am întors în timp pentru a cerceta unde apare pentru prima dată (din punct de vedere literar) faptul că părinții care se plâng de copiii lor. Este tipic oricărei generații să se plângă de copii; și există un text babilonian, mai târziu egiptean, din anul 3000 î.C., unde citim că tinerii nu mai au idealuri, nu-i mai respectă pe bătrâni, iar fetele tinere se plimbă ca desfrânatele! Omenirea a regretat mereu trecutul, un trecut ideal: „Tinerii nu mai au educație!”.

Astăzi se vorbește mai puțin despre gaura de ozon pentru a justifica schimbările climatice, iar la Recanati a fost Giacomo Leopardi care, din cauza faptului că a fost o iarnă prelungită care nu se mai termina, a dat vina pe săpătura tunelului Simplon! În fiecare epocă există întotdeauna regretul pentru trecut, nu și în în Isus. Trebuie să ne suflecăm mânecile pentru a realiza prezentul și a pune bazele viitorului, iar Isus spune: eu te-am glorificat pe pământ terminând lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. De aceea evanghelistul nu folosește verbul „a împlini”, ci verbul „a face”, verb care cadențează creația.

În cartea Genezei, creația este ritmată de: „și Dumnezeu a făcut…”. Isus continuă acțiunea creatoare a Tatălui prin comunicarea vieții oamenilor, prin redarea luminii ochilor oamenilor (imaginea omului orb vindecat de Isus). Mai presus de toate prin terminarea lucrării, unde verbul „a termina” este același verb folosit la începutul capitolului 13 prin care evanghelistul indicase acțiunea lui Isus: i-a iubit până la capăt. Capitolul 13 începe cu o scenă grandioasă: Isus, conștient că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, și-a dus iubirea la maximum și, în timp ce ne așteptăm cine știe ce discurs extraordinar, începe să-și spele picioarele discipolilor. Isus este chipul lui Dumnezeu, iar noi trebuie să-l răsturnăm de pe tronurile pe care cei puternici, ca proiecție a dorințelor lor de putere, l-au așezat. Dumnezeul pe care noi îl cunoaștem nu stă pe niciun tron, nu poartă veșminte sacre… Singurul său veșmânt este șorțul și spală picioarele ucenicilor săi. Este un Dumnezeu în slujba oamenilor și este singurul Dumnezeu pe care noi îl cunoaștem.

Isus spune: eu te-am glorificat pe pământ terminând lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Dar lucrarea nu este terminată pentru că el a fost ucis, nu a putut să o termine și are nevoie de colaborarea noastră. Când îi reproșează că nu respectă sâmbăta, Isus spune: Tatăl meu lucrează și acum și la fel și eu lucrez. Ei credeau că creația a durat șase zile, iar în a șaptea zi Tatăl se odihnise. Isus nu este de acord și spune că Tatăl nu se odihnește pentru că creația nu este încă terminată și continuă să lucreze.

Acțiunea lui Isus este aceea de a termina lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl s-o facă: să comunice omului viață; și tocmai această lucrare va fi cea care va face să înceapă persecuția împotriva lui, asuprirea lui.

În capitolul 5,18, după episodul vindecării bolnavului de la piscină, evanghelistul scria: Pentru aceasta, iudeii căutau şi mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că distrugea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu, ca prin Isus fiecare om să cunoască posibilitatea de a deveni fiu al lui Dumnezeu, pentru autoritățile religioase care pretind că îl reprezintă pe acest Dumnezeu, este o crimă intolerabilă care trebuie eradicată prin pedeapsa cu moartea. Ceea ce denunță evanghelistul este înspăimântător: dacă voința lui Dumnezeu este pentru ei o crimă… atunci când o prezentau, ce anume prezentau? Nu cumva făceau să se creadă că mecanismele lor de putere sunt voința lui Dumnezeu? Isus o va spune în celelalte Evanghelii: ați făcut să se creadă că tradițiile voastre sunt porunca lui Dumnezeu. Deci suntem asociați cu acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și se va vorbi, din punct de vedere teologic, de fii adoptivi.

În scrisorile sale, Sfântul Paul spune: Domnul ne-a chemat să fim fiii săi adoptivi. Adopția, referindu-se la un puternic (Dumnezeu), nu însemna primirea unui copil într-o familie, așa cum este astăzi. Adopția era o instituție juridică, de aceea împăratul (care nu lăsa imperiul sau regatul fiului său care era adesea mediocru), când era la sfârșitul vieții, căuta printre ofițeri sau generali pe cel care avea capacitatea de a duce mai departe imperiul cu înseși calitățile și capacitățile lui organizatorice, apoi îl adopta ca fiu. Ceea ce spune Isus și apoi va dezvolta Sfântul Paul este ceva incredibil. În religie suntem educați la depresie, un Dumnezeu dezgustat de oameni, care vrea să-i pedepsească; un Psalm spune: în fiecare dimineață Domnul dă la o parte norii, se uită la omenire și se retrage dezgust. La care s-ar putea spune: tu ești cel care ne-ai făcut, ai fi putut să te descurci mai bine! Dumnezeul lui Isus este un Dumnezeu care, folosind aceeași imagine, spune: ce minune, ce spectacol! Viața lor este prea scurtă, vreau să le dau propria mea viață divină și îi stimez atât de mult încât îi chem să colaboreze cu acțiunea mea creatoare. Isus ne invită la aceasta: suntem chemați să colaborăm, să continuăm acțiunea creatoare a Tatălui.

Ioan 17 versetul 5

⁵ Şi acum, glorifică-mă, vorbește la imperativ, pentru că fiecare evanghelist are propria sa linie teologică diferită de ceilalți, nu există cererea pe care o găsim în Matei: Tată, îndepărtează potirul acesta de la mine!

Şi acum, Tată, glorifică-mă înaintea ta cu acea glorie pe care o aveam la tine mai înainte de a fi fost lumea! Pentru a înțelege acest capitol trebuie să ne referim la prologul Evangheliei după Ioan unde era scris: La început era Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, și Cuvântul era la Dumnezeu și totul a fost făcut prin el… Lumea a fost făcută prin el. Evanghelistul corectează teologia autorului cărții Genezei, prima carte a Bibliei, care începe cu La început Dumnezeu a creat cerul și pământul, spunând: La început era deja un Cuvânt care conținea un plan, planul lui Dumnezeu: un om cu condiția divină care se realizează pe deplin în figura lui Isus.

De aceea Isus spune: și acum glorifică-mă! Moartea lui iminentă va fi manifestarea vizibilă a iubirii Tatălui față de umanitate. Cu acea glorie pe care o aveam la tine, realizând acel plan asupra umanității pe care l-ai avut încă înainte de crearea lumii. Potrivit lui Ioan, încă înainte de a crea lumea, Dumnezeu a avut acest proiect, iar întreaga creație a fost făcută în vederea realizării acestui proiect. Iată de ce creația, natura nu sunt adversari, ci colaboratori prețioși pentru a realiza planul lui Dumnezeu pentru umanitate. Slava lui Isus este cea a planului divin care a fost pe deplin realizat în el. Pe Isus îl presează realizarea deplină a planului asupra umanității care își va atinge apogeul în momentul morții sale.

Ioan 17 versetul 6

⁶ Am manifestat (am făcut vizibil) numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. Și a făcut-o spălându-le picioarele. Imaginea lui Dumnezeu pe care ne-o prezintă Isus este departe de imaginea religiei în care Dumnezeu se afla în vârful unei piramide, iar apoi, coborând treptat, cei puternici, marele preot, regele, până la slujitori. Dumnezeu era sus, iar în societate comandau cei care erau mai aproape de Dumnezeu. Dumnezeul lui Isus nu este sus, pe un tron, ci este la bază, într-o atitudine de slujire.

Manifestarea numelui Tatălui pe care Isus a făcut-o discipolilor a fost prin spălarea picioarelor care, este important acest lucru, nu are loc înainte de cină. Nu este o acțiune purificatoare pentru a-i face vrednici să participe la cină, ci are loc în timpul cinei. Evanghelistul vrea să clarifice că participarea la cina lui Isus este cea care îi purifică pe ucenici, contrazicând teologia vremii în care se spunea că omul este necurat și trebuie să se curețe pentru a fi vrednic să se apropie de Domnul. În schimb, tu primește-l pe Domnul, el este cel care te purifică! Pe care mi i-ai dat din lume. Pentru a merge la Isus trebuie să o rupem cu lumea; este ceea ce în celelalte Evanghelii se numește convertire. Prin „lume” nu se înțelege creația, care este un aliat prețios al omului, ci sistemul care guvernează societatea, un sistem care pe vremea lui Isus (este încă a noastră, va mai fi drum lung de străbătut) se baza pe trei verbe care în Evanghelie sunt blestemate și sunt cauza primară a nedreptății, a urii față de libertate, și sunt: ​​a avea, a se ridica, a porunci.

Isus propune o societate diferită, împărăția lui Dumnezeu, unde în loc de a avea, de a acumula pentru sine, să existe bucuria de a împărtăși cu ceilalți; în loc de dorința de a se ridica deasupra celorlalți, să existe coborârea alături de cei din urmă, pentru că nimeni nu este considerat ultimul; iar în locul freneziei de a domina, de a comanda, să existe descoperirea bucuriei de a sluji. Pentru a merge la Isus este nevoie de această acțiune și înseamnă pe care mi i-ai dat din lume. Erau ai tăi și mi i-ai dat mie, iar ei au împlinit cuvântul tău. În persoana lui Isus se manifestă Dumnezeu însuși, acel Dumnezeu pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, iar în prolog citim: Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, numai Fiul este revelația lui. Dumnezeu este iubirea care se face slujire a oamenilor. Isus este conștient că el este manifestarea Tatălui. Când Filip îi cere (pare o cerere naivă, dar nu este): „acum am înțeles totul; arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns”. Isus îi spune: „Filip, de atâta timp sunt cu tine și tu n-ai înțeles că cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl?”. Filip îi adresează acea cerere pentru că religia l-a îndepărtat pe Dumnezeu de oameni și era de neconceput ca cineva să creadă că un Dumnezeu s-a manifestat într-un om. În schimb noi nu știm nimic despre Dumnezeu decât ceea ce vedem în Isus. Dacă tot ceea ce ne-a învățat religia, ne-a transmis teologia despre Dumnezeu nu coincide cu Isus, toate acestea trebuie eliminate ca incomplete sau false.

Ioan 17 versetele 7 și 8

⁷ Acum ei știu că toate lucrurile pe care mi le-ai dat vin de la tine, ⁸ căci cuvintele pe care mi le-ai dat mie, eu le-am dat lor. Ei le-au îmbrățișat și cunosc cu adevărat că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis. La baza cunoașterii este îmbrățișarea cuvintelor, expresie a mesajului lui Isus. Termenul folosit de evanghelist pentru cuvinte este folosit în vechiul testament grecesc pentru a indica cele zece porunci. Evanghelistul echivalează învățătura lui Isus cu cea a lui Dumnezeu însuși, iar cuvintele lui Isus au aceeași valoare ca și poruncile lui Dumnezeu.

Cuvintele pe care mi le-ai dat mie, eu le-am dat lor. Ei le-au îmbrățișat și cunosc cu adevărat. Verbul a cunoaște în ebraică, și apoi în greacă, nu este niciodată o cunoaștere intelectuală; cunoașterea nu privește intelectul, ci inima sau o experiență intimă profundă. Când Isus, de mai multe ori în acest pasaj, vorbește despre verbul a-l cunoaște pe Dumnezeu, el nu se referă la știință, ci la experimentarea lui Dumnezeu. În lumea biblică verbul a cunoaște indica ceea ce era cea mai mare experiență de intimitate între două ființe, cum ar fi relația conjugală. Neștiind aceste lucruri, cineva poate fi puțin nedumerit citind anumite pasaje din Vechiul Testament, precum cel din Geneză, unde se spune că Adam a cunoscut-o pe Eva și ea a rămas însărcinată! A cunoaște nu indica o simplă cunoaștere, ci o relație intimă.

Isus spune ceva extraordinar: Cuvintele pe care mi le-ai dat mie, eu le-am dat lor. Ei le-au îmbrățișat și cunosc cu adevărat, au experimentat cu adevărat, că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis. Cum reușim să credem cu adevărat că Isus este Dumnezeu, sau Fiul lui Dumnezeu sau trimisul lui Dumnezeu? Este întrebarea pe care marii preoți și preoții o pun când îl întreabă pe Isus: de unde știm că vii de la Dumnezeu? Isus a răspuns: cine vrea să facă voința lui va ști dacă această doctrină vine de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine însumi. Cum putem crede că mesajul lui Isus este autentic și vine de la Dumnezeu?

Să vedem secvența: cuvintele pe care mi le-ai dat mie, eu le-am dat lor. Ei le-au îmbrățișat și cunosc cu adevărat. Cuvintele lui Isus fiind aceleași cuvinte ale Creatorului, conțin – fiecare – o energie creatoare, o forță regeneratoare, care atunci când sunt îmbrățișate, traduse în atitudini practice, eliberează o energie, toată plinătatea vieții datorită căreia cineva nu mai crede pentru că a citit ceva, ci pentru că a experimentat. Noi nu credem pentru că ni s-a spus, ci pentru că face parte din trăirea noastră. Cunosc cu adevărat că am ieșit de la tine și au crezut că tu m-ai trimis. Când acceptăm cuvintele lui Isus, cuprinse în Evanghelie, și reușim să le punem în practică, viața noastră se schimbă complet. Problema e că noi nu credem în ele, și parcă Isus nici nu le-ar fi spus! De câte ori nu am văzut importanța punerii în practică a învățăturii lui Isus în Evanghelia după Matei, când se vorbește despre iertare? Știm din experiența comună că este greu să iertăm, iar când reușim să iertăm – mai mult din convingere, ca să nu simțim remușcări, să nu ni se spună că trebuie să iertăm – ne-am epuizat toate energiile.

Totuși, Isus spune că primul pas, când ai iertat, trebuie să vorbești de bine acea persoană – nu ne revenim din această surpriză care continuă –, apoi trebuie să-i faci bine! De pe ce lume vine Isus? Deja este mult că am reușit să iertăm, darămite să-l vorbim de bine și chiar să-i facem bine… Și totuși putem avea această experiență. Să încercăm să facem bine unei persoane care ne-a făcut rău, nu va fi atât binele pe care îl facem acelei persoane, cât binele pe care ni-l facem nouă! Căci chiar în ziua în care reușim să facem asta, când îmbrățișăm aceste cuvinte și le punem în practică, descătușăm tot potențialul lor, ridicăm unda iubirii noastre și o punem în ton cu unda iubirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face așa (el nu numai că ne iartă, ci ne face bine după ce ne-a iertat), și ne punem viața în sintonie cu cea a Tatălui și ea devine una. Atunci trecem de la a crede că Dumnezeu este Tată, la a-l experimenta ca Tată.

Creștinii sunt întrebați adesea: credeți că Dumnezeu este Tată? Toți spun că da. Dar apoi dacă le ceri să-ți povestească despre ultima dată când au experimentat că Dumnezeu este Tată, atunci… La ce ne folosește să credem că Dumnezeu este Tată dacă nu îl experimentăm ca Tată? Cuvintele lui Isus conțin în ele o energie eliberatoare și așteaptă doar momentul potrivit pentru a se descătușa, pentru a se elibera, iar existența individului se schimbă. Mă refer la tema fericirii.

Când nu credem, ci experimentăm că Dumnezeu este Tată, percepem un Tată tandru, care are grijă de noi în orice situație, care nu vine în întâmpinarea nevoilor noastre, ci le precedă. Un Tată care, știm lucrul acesta, a devenit de acum laitmotivul liturghiilor noastre, în orice situație, chiar și în cele mai grele și îngrozitoare, ne șoptește cu acea tandrețe pe care numai el o poate avea: nu te preocupa, ci încrede-te în mine! Și viața se schimbă.

Ioan 17 versetul 9

⁹ Eu cer pentru ei; nu cer pentru lume. Evanghelistul evită să folosească pentru Isus verbul „a ruga”, care înseamnă cererea unui inferior adresată unui superior, ci folosește verbul „a cere” care indică cererea între egali, pentru că el și Tatăl sunt același lucru. Cei care nu s-au rupt de sistemul puterii (a avea, a urca, a porunci), nu fac obiectul acțiunii rugăciunii lui Isus, pentru că în privința lor există doar speranța că vor dispărea complet. Isus este teribil. Ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Iar ceilalți ai cui sunt? Adică: eu cer pentru ei, cei care m-au primit și au rupt-o cu cele trei valori ale lumii, a avea, a se ridica, a porunci, care reprezintă sistemul nedrept. Ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Dacă cei care au rupt-o cu sistemul nedrept al societății aparțin Tatălui – ceilalți ai cui sunt? Isus ne-a spus deja. Folosind un limbaj biblic, i-a numit fii ai diavolului, iar aceștia sunt conducătorii, autoritățile religioase. Despre ei, în capitolul 10, cel al păstorului cel bun, a spus: voi nu credeți pentru că nu sunteți oile mele.

Cei care aparțin sistemului nedrept nu sunt ai Tatălui, chiar dacă poate pretind că îl reprezintă, ei sunt fiii diavolului și, la fel ca tatăl lor, In 8,44, sunt mincinoși și ucigași. Trebuie făcută o alegere radicală, ori suntem cu Isus de partea binelui omului, ori suntem cu puterea, unde există doar minciuni și crimă. Isus este foarte clar. Isus nu se roagă pentru lume, pentru că lumea nu este interesată de ceea ce el cere pentru ai lui. Isus va cere unitatea, ocrotirea de cel rău, lucruri care nu sunt de interes pentru cei din lume.

Ioan 17 versetul 10

¹⁰ Și toate ale mele sunt ale tale, ale tale ale mele, și eu sunt glorificat în ei. Ceea ce aparține Tatălui este și al lui Isus, nu în sensul de proprietate, ci în sensul de apartenență la aceeași familie unită prin legătura iubirii, iar discipolii sunt obiectul iubirii amândurora. Dar acest lucru nu ne intră în cap, obișnuiți chiar și astăzi cu o tradiție a plânsului, alcătuită din dureri, din suferință, iar dacă le luați anumitor preoți și anumitor teologi durerea și suferința, ei nu mai știu să vorbească despre Dumnezeu. Lucruri care nu sunt în vocabularul lui Isus.

Nu se face pentru a o alina deoarece cultul suferinței, al nefericirii este o problemă serioasă, pentru că în suferință, în durere îl caută omul pe Dumnezeu. De aceea, dacă îi faci pe oameni fericiți, există riscul ca ei să nu-l mai caute pe Dumnezeu. Gândiți-vă ce mecanism pervers poate fi instaurat! Odată un preot îmi spunea: societatea e rea! Oamenii nu mai au chef să sufere!

Ucenicii sunt obiectul iubirii amândurora, noi suntem obiectul iubirii Tatălui și a Fiului care ne cer să devenim casa lor.

Ioan 17 versetul 11

Iată prima cerere pentru discipoli: ¹¹ Eu nu mai sunt în lume; dar ei sunt în lume. Ruptura cu lumea nu înseamnă o separare de lume. Ideea de a face o elită, un grup spiritual de oameni autentici, cu cei mai buni din clasă, care se diferențiază de ceilalți, a existat mereu și continuă să existe. Nu. Isus spune: dar ei sunt în lume. Nu ne cere să ne despărțim de societate, ci să rămânem în societate pentru a încerca să-i dăm viață. Iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele pe care mi l-ai dat, ca ei să fie unul ca și noi. Cererea este extraordinară. Este culmea întregii Evanghelii după Ioan, pe care din fericire nu o înțelegem, pentru că ne umple de bucurie! Este o îmbătare de bucurie! Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele pe care mi l-ai dat. Iar numele lui Isus este același cu cel al lui Dumnezeu, Domnul, pentru că iată care este planul lui Dumnezeu pentru omenire: ca ei să fie unul ca și noi.

În mod indubitabil există discursul unității, dar să fie unul în simbolismul ebraic este cifra care indică numele lui Dumnezeu. În cartea Deuteronomului citim: Domnul este unul. Nu înseamnă doar că el este unic, ci unul este numele lui Dumnezeu. În cartea lui Zaharia se spune: Unul este numele lui. Comunitatea credincioșilor este chemată să intre în atmosfera divină pentru a fi manifestarea pământească a lui Dumnezeu așa cum a fost înainte Isus. Comunitatea este chemată să fie prezența lui Dumnezeu pe pământ, a unui Dumnezeu care este atât de îndrăgostit de oameni încât cere să fie primit de oameni, să se contopească cu ei, să le dilate capacitatea de iubire și să dea fiecărui om condiția divină pentru ca ei să fie unul (= Dumnezeu).

Iată pericolul, teroarea autorităților religioase și motivul pentru care mandatul de arestare nu este doar pentru Isus, ci pentru întregul grup. Ceea ce spune Isus este periculos, pentru că oricine îl primește pe el și mesajul lui, devine locuința lui Dumnezeu. Dacă omul și comunitatea devin sălașul lui Dumnezeu, atunci ce nevoie mai avem să mergem la Templu? Și, mai presus de toate, dacă este adevărat, așa cum și este, că Isus ne prezintă un Tată care nu cere, ci dăruiește, care nu cere daruri pentru el, ci el ni se oferă nouă în dar, veniturile Templului s-au terminat! Faptul că nu mai este nevoie să oferim lui Dumnezeu este alarmă pentru autoritățile religioase. Trebuie făcut orice pentru ca oamenii să nu primească mesajul planului lui Dumnezeu ca omul să devină Dumnezeu, pentru că, dacă îl primesc, nu mai este loc pentru casta preoțească, care pretindea că îl reprezintă pe Dumnezeu. Iată de ce se declanșează vânătoarea, ura ucigașă împotriva lui Isus.

Comunitatea lui Isus este noul sanctuar din care iradiază iubirea lui Dumnezeu, iar diferența este mare. În vechiul sanctuar nu toți se puteau apropia de Dumnezeu: păgânii puteau ajunge până la un anumit loc, păcătoșii și necurații erau excluși. În noul sanctuar, direcția de deplasare va fi către cei excluși de religie. Ei sunt primii destinatari ai mesajului lui Isus, sunt persoane care au crezut în religie, în societate și s-au simțit excluse din cauza condiției lor, a situației lor morale, sexuale, religioase; se consideră excluse de la iubirea lui Dumnezeu.

Sarcina comunității creștine, a credinciosului, sanctuar vizibil al iubirii lui Dumnezeu, este să meargă spre aceste persoane, să le facă să experimenteze un Dumnezeu diferit de cel pe care li-l prezentase religia. Un Dumnezeu care, ca să o spunem cu minunatele cuvinte ale lui Petru, m-a învățat că niciun om nu poate fi considerat necurat. Nu există nicio persoană care să se poată simți exclusă de la iubirea lui Dumnezeu, indiferent de condiția în care se află, de situația în care se află. Voința lui Isus este: ca ei să fie una ca și noi. Noi suntem chemați la plinătatea condiției divine așa cum o au Tatăl și Isus. Înțelegeți ce demnitate extraordinară are omul și la ce suntem chemați? De fapt, Sfântul Paul va spune acest lucru făcând referire la creștini: voi sunteți templul Duhului Sfânt.

Ioan 17 versetul 12

Partea aceasta este tristă. ¹² Când eram cu ei, eu păstram în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, i-am păzit. Nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Referirea la Scriptură se referă la Psalmul 41, care a fost citat în timpul cinei: cel care mănâncă pâinea mea şi-a ridicat călcâiul împotriva mea. Iubirea nu poate fi impusă, poate fi doar propusă și oferită. Vă amintiți de frumoasa scenă, dramatică, din capitolul 13? În timpul acelei cine, Isus încearcă să cucerească până la capăt iubirea lui Iuda, dar Iuda nu. În cultura vremii, stăpânul casei îl onora pe cel mai important oaspete oferindu-i el însuși prima îmbucătură. De fapt, Isus îi oferă lui Iuda prima îmbucătură de la cină, spunându-i prin acest gest: „Privește cât de mult te iubesc, pentru mine ești cel mai important discipol!”. Dar Iuda nu o mănâncă.

Dacă ar fi mâncat-o (îmbucătura reprezintă pâinea, trupul lui Isus), ar fi asimilat viața divină. Iuda nu o mănâncă, o ia, cap. 13,30, a ieșit și era noapte. Isus a eșuat complet cu Iuda pentru că iubirea nu poate fi impusă, ci doar oferită. Iar Iuda a preferat propriile sale interese. Faptul că evanghelistul spune: ca să se împlinească Scriptura, poate fi întâlnit de mai multe ori în Evanghelii, dar, neînțelegând limbajul biblic, ne gândim, așa cum se crede uneori, că fiecare avea deja destinul său, partea lui, iar Iuda, fraierul grupului, a avut partea trădătorului, pentru că trebuia să fie cineva care să-l trădeze! Nu este așa.

Împlinirea nu înseamnă o predicție care se adeverește, ci este o concluzie dinamică, vitală, care își vede deplinătatea în Isus. Dinamicele vieții își găsesc în Isus deplina împlinire și sunt… [spun] că există întotdeauna o trădare față de cei care propun ceva nou, ceva dezinteresat. Iar trădarea față de Isus s-a manifestat în plinătatea ei prin figura lui Iuda. De ce fiul pierzării l-a trădat? Am spus că fii ai lui Dumnezeu devenim, iar Isus, Fiul lui Dumnezeu, ceea ce este și ceea ce are, oferă altora.

Cei care dăruiesc altora îmbogățesc viața altora, dar mai ales își îmbogățesc propria viață. Evanghelistul scrie că Iuda era un hoț și, ca hoț, sustrage ceea ce este al altora și ia pentru sine, iar cei care sustrag viața altora și-o sustrag lor. A sustrage viața înseamnă a comunica moartea, nu doar altora, ci și nouă înșine, și de aceea Iuda este fiul pierzării.

Ioan 17 versetul 13

¹³ Dar acum eu vin la tine și spun acestea cât sunt încă în lume, ca să aibă bucuria mea. Dacă n-am fi înțeles, Isus subliniază să aibă bucuria, acea bucurie a mea, deplină, și folosește un timp verbal care înseamnă o plenitudine care tinde să se reverse în ea însăși. Revine pentru ultima dată tema bucuriei, care deja apăruse în timpul cinei și vrea să spună că comunitatea creștină este chemată să fie manifestarea vizibilă a gloriei lui Dumnezeu. Ea este noul sanctuar în care se experimentează această iubire. Experiența continuă, progresivă a acestei iubiri conduce comunitatea la o dăruire de sine față de alții. Dăruirea față de alții îi permite Tatălui o și mai mare comunicare a vieții. Este iubirea primită care se transformă în iubire comunicată.

Această viață, fiind însăși viața lui Dumnezeu (fluxul vieții lui Dumnezeu), este izvorul unei bucurii crescânde, depline și debordante: ca să aibă bucuria, acea bucurie a mea, o bucurie a lui Dumnezeu, nu o bucurie trecătoare, cu jumătate de inimă, intermitentă. Isus îi cere Tatălui ca comunitatea care îl primește să se orientează, împreună cu el și asemenea lui, către ceilalți, să aibă aceeași bucurie ca și el, deoarece comunitatea a înțeles că nu trebuie să trăiască pentru Dumnezeu, ci să trăiască din Dumnezeu.

Când cineva își îndreaptă viața spre binele altora, iubirea primită de la Tatăl se transformă în iubire comunicată altora. Fluxul constant al vieții provoacă un crescendo debordant de bucurie și fericire. Aceasta este vestea bună a lui Isus, care va fi înțeleasă atât de bine încât în Scrisoarea Întâi a lui Ioan, 1,4, autorul scrie: Vă scriem acestea pentru ca (el vorbește despre bucurie și ne-am fi așteptat: pentru ca bucuria voastră să fie deplină, debordantă) bucuria noastră să fie plină, debordantă. Este ceea ce în Faptele Apostolilor a fost formulat prin fericire: este mai mare bucurie în a da decât în ​​a primi. Care este sursa bucuriei și a fericirii? A dărui altora. Noi trăim pentru a vă comunica bucurie, dar avem certitudinea că prin comunicarea bucuriei crește și bucuria noastră, devine plină, debordează, devine sursa unei noi comunicări a bucuriei. Bucuria este caracteristica evidentă a comunității credincioșilor. Un credincios sau o comunitate în care nu există bucurie are ceva problematic, ceva în neregulă.

Iar Isus nu amână fericirea într-o ipotetică viață de apoi, ci este posibil să fii pe deplin fericit aici, în această existență pământească, orientându-ți viața spre binele altora. Acum scenariul se schimbă brusc. A vorbit despre bucurie, iar acum întrerupe brusc și ne vorbește despre ură.

Ioan 17 versetul 14

¹⁴ Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, precum eu nu sunt din lume. Este o schimbare bruscă a temei. De la bucurie la ură, dar, în mod paradoxal, atât bucuria, cât și ura sunt cauzate de neacceptarea cuvântului lui Isus, care este însuși cuvântul lui Dumnezeu. Cum se face că, în cei care primesc cuvântul, acesta provoacă o bucurie tot mai mare astfel încât devine debordantă, iar în alții poate duce la o asemenea reacție încât să-i îndemne să-i urască pe cei care acceptă cuvântul? Pentru că acest cuvânt al lui Isus, care se manifestă în singura poruncă pe care ne-a lăsat-o, aceea a iubirii față de alții așa cum ne iubește el, odată ce este îmbrățișat, fiind cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt creator, eliberează în noi toate energiile și potențialitățile sale și începe – în individul care îl acceptă – un proces ireversibil de deplinătate, de libertate fără cale de întoarcere.

Isus a spus acest lucru în capitolul 8,31-32: Dacă rămâneți fideli cuvântului meu, veți fi cu adevărat discipolii mei, veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi. Un efect colateral al primirii cuvântului (despre care Isus ne avertizează, pentru că, înainte de a face alegerea, trebuie să cunoaștem și consecințele) este plinătatea interioară a unei bucurii crescânde, debordante, pe care niciun eveniment exterior nu o va putea submina; pe de altă parte, într-o lume a supușilor, dat fiind că îmbrățișarea cuvântului te face să devii un om liber, care pretinde să gândească cu mintea lui, vei fi nepopular, vei fi dezaprobat. Într-o lume de persoane obediente, care își plecă capetele, o persoană liberă este o crimă intolerabilă. Pentru sistem nu există nimic mai intolerabil decât libertatea și persoanele libere. De aceea își îndreaptă într-acolo toată ura sa mortală.

Atâta timp cât acceptarea acestui cuvânt, filiația divină este o abstractizare spirituală (persoanele spirituale), ea nu creează probleme sistemului, dar atunci când cuvântul îl face pe om liber, îl face neguvernabil, incontrolabil, omul își atrage toată ura sistemului care tolerează cu greu oamenii care nu se supun. Este un cuvânt care îi face pe oameni liberi, iar Isus spune, în Ioan 8,31, că acest cuvânt îi va face să cunoască adevărul. Nu afirmă și nu ne cere să avem adevărul. Niciodată nu spune: eu am adevărul, ci eu sunt adevărul. El nu le cere niciodată ucenicilor și nici nouă, să avem adevărul, ci să fim în adevăr, să umblăm în adevăr și să facem adevărul.

Acest lucru este important, pentru că cei care pretind că au adevărul, pe baza adevărului pe care pretind că îl au, se simt în măsură să-i judece, să-i condamne pe toți cei care nu acceptă același adevăr, aceeași doctrină și, prin urmare, cei care au adevărul se separă de ceilalți, de cei care nu împărtășesc ideile lor. În această Evanghelie, a fi în adevăr înseamnă a-ți insera viața într-un dinamism al iubirii care vede în binele celuilalt valoarea supremă.

Cei care au adevărul se despart de ceilalți, cei care sunt în adevăr se apropie de toți fără nicio îngrădire. Isus ne avertizează: eu le-am dat cuvântul meu, iar lumea i-a urât. Îmbrățișarea cuvântului lui Isus și permiterea descătușării întregii sale acțiuni creatoare, atrage după sine o ură din partea lumii; iar prin lume, repet, nu se înțelege creația, ci sistemul care ține în picioare și guvernează societatea.

Ioan 17 versetul 15

¹⁵ Nu îți cer să-i iei din lume, ci să-i păzești (să-i ocrotești) de Cel Rău. Isus nu cere și nu a venit să formeze un grup spiritual care se detașează de societate, o elită spirituală. În cuvintele lui Isus există cu siguranță o controversă cu grupul esenienilor, evrei evlavioși care, dezgustați de ceea ce se întâmpla în Templul din Ierusalim, de comerțul pe care Isus însuși îl va condamna, dezgustați de compromisul pe care marii preoți îl făcuseră cu dominatorii, de comercialismul care gravita în jurul Templului, se despărțiseră de Templu și plecaseră în locuri pustii unde trăiau în comunități de oameni absolut puri, absolut fideli legii lui Dumnezeu.

Isus nu cere acest lucru, formarea de grupuri care să se detașeze de societate, ci grupuri care să aibă o influență pozitivă în interiorul societății. Nu îți cer să-i iei din lume, ci să-i păzești de Cel Rău. Termenul „Cel Rău” este singura dată când apare în această Evanghelie, este același pe care Isus l-a atribuit deja, numindu-l dușman, satan, tată al sistemului nedrept… Tatăl sistemului nedrept în această Evanghelie și în celelalte, are un nume: conveniența. Tot ceea ce fac marii preoți, până la uciderea lui Isus, o fac din conveniență, din interes.

Autoritățile religioase acționează pe baza propriului interes, niciodată pe baza binelui oamenilor. Când trebuie să aleagă ceva, nu se întreabă dacă este un bine pentru oameni, ci dacă le este convenabil. Dacă pentru ei este convenabil, fac acel lucru, chiar dacă este vorba de a-i face pe oameni să sufere sau de a le face viața grea. Dacă ceva nu este convenabil pentru ei, sfidează orice lege, fie ea și divină. Acesta este dușmanul, adică imaginea puterii, a interesului, a folosului propriu întotdeauna pe primul loc. Acesta este motivul pentru care Iuda – care era hoț și se baza pe propria lui conveniență, un mincinos și un ucigaș – este ca fiul Celui Rău. Isus își invită comunitatea să-și ia toate măsurile de precauție împotriva compromisurilor pe care societatea le stimulează continuu, compromisuri care pot fi făcute pe baza conveniențelor noastre. Cu privire la aceasta, Isus ne cere să fim foarte atenți și continuă:

Ioan 17 versetul 16

¹⁶ Ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. Atenție! Isus spune că ei nu sunt din lume, nu că nu ar trebui să fim în lume; trebuie să fim în această societate fără să ne lăsăm contaminați de aspectele ei nedrepte care sunt dorința de bogăție, de succes, de a comanda, de a ne ridica deasupra celorlalți. Ar fi o tragedie dacă discipolii, fascinați de lingușirile acestui dușman – societatea nedreaptă –, ar încerca să pună împreună ceea ce pentru Isus reprezintă valori opuse; dacă ar încerca să împace dominația cu slujirea, bogăția cu împărtășirea. Isus ne cere să fim puternici și să știm să renunțăm la aceste compromisuri, pentru că atunci când începem să cedăm, s-a făcut. În celelalte Evanghelii Isus va fi și mai clar și va spune: printre voi să nu existe niciun aspect care să imite în vreun fel relațiile în vigoare în societate, unde există cei care poruncesc și cei care se supun, cei care sunt bogați și cei care sunt săraci; Isus spune: între voi să nu fie așa!

Ioan 17 versetul 17

Iar pentru a face aceasta, ¹⁷ Consacră-i în adevăr. Cuvântul tău, cel al tău, este adevăr. Verbul a sfinți sau a consacra înseamnă a fi despărțit în vederea a ceva. Dacă eu consacru acest pahar, înseamnă ca îl folosesc doar pentru anumite aspecte, asta înseamnă a fi separat în vederea a ceva. Sfințiți înseamnă a fi separați; în adevăr înseamnă dinamismul iubirii care ne face să vrem binele altora, ca valoare principală a existenței noastre.

Isus ne asigură că îmbrățișarea cuvântului Tatălui, care este adevăr, îi împiedică pe ucenici să fie victime ale minciunii și să fie primii care denunță orice aspect fals. Trebuie să fim atenți, lupii nu se prezintă cu față de lupi, și este denunțarea Evangheliilor că lupii se prezintă mereu ca miei. Sarcina oricărui discipol este să fie profetul comunității. În măsura în care cuvântul este acceptat și își eliberează toate energiile în noi, ne face oameni liberi. Cu cât suntem mai liberi, cu atât avem mai mult flerul infailibil de a percepe când o persoană, în ciuda faptului că se prezintă ca un miel, în ciuda faptului că se prezintă cu cuvinte bune, cu titluri bune, este în realitate o persoană care vrea să distrugă, care vrea să domine și vrea sa comande… Primirea cuvântului lui Isus îi face pe oameni liberi, îi inserează într-un dinamism al adevărului și îi face santinelele societății și ale comunității creștine. Acest lucru nu va fi nedureros, pentru că atunci când toți ceilalți vor fi fascinați de o persoană, discipolul va fi cel care o va denunța ca pe o persoană mincinoasă și, dat fiind că ceilalți sunt fascinați, nu îl vor asculta, ci chiar îl vor împiedica: este destinul profeților care strigă adevărul, dar într-o lume narcotizată de putere nu sunt înțeleși. Separarea în adevăr spune Isus.

Ioan 17 versetul 18

¹⁸ După cum tu m-ai trimis pe mine în lume și eu i-am trimis pe ei în lume. Isus nu vrea ca ai săi să se retragă din lume, ci el însuși îi trimite în lume; misiunea ucenicilor are același fundament ca și cea a lui Isus. După cum tu m-ai trimis pe mine în lume… Tatăl nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Acțiunea lui Isus este să ofere o alternativă de viață acestei societăți, aceasta este acțiunea lui Isus. Propunerea lui Isus este o alternativă într-o societate care, știm deja pe de rost aceste lucruri, este guvernată de acele trei verbe pe care le-am declarat blestemate: a avea, a se înălța și a comanda. Isus propune o alternativă care se numește împărăția lui Dumnezeu, unde în locul acumulării pentru sine să existe bucuria împărtășirii, unde în locul dorinței, al freneziei de a urca, să existe bucuria de a coborî pentru a se apropia de toți și unde, mai presus de toate, în fața dorinței de a comanda, să existe dorința de a sluji. O alternativă de libertate și iubire. Această trimitere în lume a lui Isus și a discipolilor, nu are ca scop propunerea unei doctrine, ci dăruirea propriei vieți. Iubirea lui Dumnezeu nu se transmite prin doctrine, ci prin experiențe de viață, prin care comunicăm altora o plinătate a vieții. Numai prin dăruirea de sine se eliberează toată puterea vieții și a iubirii pe care fiecare dintre noi o are în interiorul său. Isus spune: după cum tu m-ai trimis pe mine în lume și eu i-am trimis pe ei în lume, pentru a arăta fiecărui om o viață care, dacă este îmbrățișată, își eliberează tot potențialul și dezvăluie că este o viață de o asemenea calitate încât este indestructibilă, pe care nici măcar moartea nu o poate distruge. Noi comunicăm viață doar în măsura în care ne dăruim propria viață.

Ioan 17 versetul 19

¹⁹ Pentru ei mă consacru pe mine însumi; Isus vorbește despre moartea sa. Când vom ajunge la momentul morții lui Isus, ne vom da seama de priceperea, măreția evanghelistului, a tuturor evangheliștilor. Niciun evanghelist nu scrie că Isus a murit! Nimeni. Isus a murit, este limpede, dar evangheliștii nu redactează o cronică, ci vor să ne transmită anumite adevăruri, și niciun evanghelist nu scrie că Isus a murit. Pe cruce, Isus își încredințează Duhul în mâinile Tatălui, acel Duh pe care l-a primit de la Tatăl la botez (Duh sau Spirit înseamnă aceeași capacitate de a iubi pe care o are Dumnezeu) și pe care l-a îmbogățit cu experiența sa de viață. Evangheliștii nu ne oferă o scenă a morții, ci o scenă a vieții depline. Isus spune: pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacrați în adevăr. Revine încă o dată în mod insistent, în această Evanghelie, expresia „a fi consacrat în adevăr”. Am spus că a fi consacrat înseamnă a fi separat; a fi în adevăr înseamnă a pune binele oamenilor pe primul loc ca singura valoare absolută a existenței noastre. Când există această capacitate de a pune pe primul loc binele celuilalt, cuvintele lui Isus capătă adevărata lor semnificație, mesajul lui Isus dobândește toată puterea sa și, mai presus de toate, se realizează viața individului.

Am mai spus și alte ori și este bine să o repetăm, că dacă peste binele omului se suprapune o doctrină, chiar dacă vine de la Dumnezeu, un adevăr sau o dogmă, atenție!, pentru că mai devreme sau mai târziu, în mod inevitabil, în numele adevărului, al doctrinei, vom face rău oamenilor. Ori de câte ori Isus se găsea în conflict între binele omului și respectul, nu al unei legi a oamenilor, ci al înseși legii lui Dumnezeu, al poruncii pe care Dumnezeu însuși o respectă, cea a sabatului, nu a avut nicio ezitare… Ori de câte ori se afla în conflict între doctrină și binele omului, Isus a ales binele omului.

Făcând binele omului, suntem siguri că vom face și binele lui Dumnezeu. Prea des, pentru a face binele lui Dumnezeu, îi facem pe oameni să sufere. Câte persoane au avut viețile sacrificate, viețile mortificate, din cauza unei norme a legii religioase, din cauza unei norme a doctrinei! Persoane care nu puteau dezvolta viața pentru că doctrina era împotriva lor. Isus nu este de acord cu aceasta și trebuie făcută alegerea de a pune binele omului pe primul loc al existenței noastre.

Următorul verset, 20, care este unul dintre cele mai extraordinare din această Evanghelie, este de o mare frumusețe și, dacă este înțeles, ne schimbă complet existența cu toate riscurile implicate. Atenție că, după acest discurs, Isus este arestat. Acestea sunt cuvinte clare pe care Isus le spune discipolilor săi.

Ioan 17 versetul 20

²⁰ Nu mă rog numai pentru ei, (discipolii lui), ci și pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor. Aproape că se pare că există o greșeală de transcriere pentru că ne-am fi așteptat: „nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care datorită cuvântului meu vor crede în mine”. Sau Isus ar fi putut spune: „și pentru cei care datorită cuvântului tău vor crede în mine”. Isus a vorbit mai întâi despre Tatăl, apoi a vorbit despre propriul său cuvânt. Iată schimbarea extraordinară foarte importantă. Este în joc însăși realizarea noastră, existența noastră. Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor. Ceea ce declară Isus este exploziv și revoluționar, pentru că ceea ce a prezentat mai întâi drept cuvânt al lui Dumnezeu, al Tatălui, apoi cuvântul său, cuvânt al Fiului lui Dumnezeu, acum spune că este cuvântul discipolilor: devine mesajul ucenicilor.

Isus spune că nu este vorba, pentru discipoli, de a merge să repete o doctrină pe care au învățat-o, ci să comunice o experiență proprie. Cuvântul lor înseamnă că mesajul nu este o doctrină care, odată spusă, devine imuabilă, definitivă, care este păstrată și transmisă din generație în generație de-a lungul timpului. Fiind cuvântul îmbrățișat de individ, devenit viața lui, același cuvânt produce efecte diferite în fiecare individ: este înmulțirea cuvântului lui Dumnezeu.

Nu știu câți suntem aici, dar fiecare dintre noi este diferit de celălalt, nu există două persoane identice. Cuvântul este unic, identic, dar persoana care îl acceptă este diferită, de aceea face să apară un nou aspect în fiecare persoană, un aspect inedit, o parte care nu a ieșit niciodată la iveală.

Gândiți-vă cât de importantă este acceptarea acestui cuvânt. Cuvântul, fiind legat de viața individului, treptat, pe măsură ce darul pentru ceilalți devine mai adevărat, se dezvoltă noi capacități, noi posibilități de iubire, se descoperă noi posibilități de a face acest lucru; asta face ca înțelegerea mesajului lui Isus să crească în intensitate și extensie. Ceea ce spune Isus este extrem de periculos pentru instituția religioasă, unde totul trebuie să fie controlat. Pentru Isus nu există o doctrină care trebuie păstrată și transmisă nealterată, ci o experiență de viață care trebuie comunicată; doctrina poate fi controlată, viața nu poate fi controlată. Acest lucru îi face deosebit de periculoși pe cei care îl urmează pe Isus pentru că sunt incontrolabili, nu este posibil să-i încadrezi în categorii. Ei sunt așa cum spusese deja Isus dând un exemplu: sunt ca vântul, nu știi de unde vine, nici încotro merge, vântul nu poate fi închis într-o colivie.

Versetul este disperarea puterii care are nevoie de lucruri clare, sigure, ale căror chei să le aibă și să le transmită într-o manieră nealterată. Isus, în schimb, spune: cei care prin cuvântul lor vor crede în mine. Un mare papă, Grigore cel Mare spune: Scriptura crește odată cu cei care o citesc, textul este imuabil, dar cititorul, ascultătorul, se schimbă de fiecare dată, iar același text înflorește într-o formă nouă, înmulțindu-se la infinit. Cum poate cineva să controleze? Pot controla doctrina, dar nu pe cei la care mergem să le ducem cuvântul; ni-l însușim și mergem să-l proclamăm. Nu este posibil să poți controla atât de multe persoane.

Isus nu vrea transmițători ai cuvântului său; dacă ar fi vrut persoane care să meargă să-i transmită mesajul așa cum l-a pronunțat el, probabil că ar fi inventat înregistratoarele în urmă cu două mii de ani. Isus nu vrea ca noi să repetăm papagalicește o doctrină, ci vrea ca Cuvântul său să înflorească în noi printr-o viață nouă și aceasta să fie proclamată.

Versetul este foarte important, dovadă fiind faptul că atunci când vedem momentul arestării lui Isus, pe marele preot nu-l va interesa nimic despre Isus, care de acum este legat și pe care peste câteva ceasuri îl va ucide. În fața lui Isus, el îi va întreba două lucruri: despre ucenici și despre doctrină. Nu numai Isus este periculos, este periculos faptul că discipolii lui Isus sunt liberi, că merg să răspândească mesajul lui, care se înmulțește pe măsură ce oamenii îl îmbrățișează. Aici zburăm pe sus… Pe de altă parte este un noroc că nu am înțeles sau nu am crezut în aceste cuvinte ale lui Isus, pentru că acum ne spune lucruri care par dincolo de înțelegerea noastră. Totuși, dacă el le-a spus, înseamnă că fac parte din posibilitățile noastre.

Ioan 17 versetul 21

După ce a anunțat această îmbrățișare a cuvântului său, un cuvânt care ne face liberi și capabili să-l vestim, Isus spune: ²¹ Toate acestea ca toți să fie unul, nu cum anumite traduceri adaugă: un singur lucru. Nu este legitim să adăugăm ceea ce evanghelistul nu scrie. Evanghelistul spune: ca toți să fie unul, nu una, nu un singur lucru. Fără îndoială există discursul de a fi uniți, dar aici Isus zboară mai sus, nu vorbește doar de unitatea comunității, ci spune: ca toți să fie unul.

Cifra unu îl indică, în Biblie, pe Dumnezeu însuși. Dumnezeu este unul, el este un singur Domn. Isus spune: ca toți să fie unul [= Dumnezeu], planul lui Dumnezeu pentru umanitate este ca omul să devină Dumnezeu. Dumnezeu este atât de îndrăgostit de oameni încât dorește să le transmită oamenilor capacitatea sa de iubire; oricine îl primește devine fiu al lui Dumnezeu, are în el viața divină. Dumnezeul lui Isus ne duce la niveluri… Și poate pe de altă parte este bine că nu înțelegem aceste cuvinte.

Ca toți să fie unul, după cum tu, Tată, în mine. Să ne ajutăm puțin, pentru că pasajul este atât de complex și bogat, și să încercăm să-l înțelegem bine. Toți să fie unul; programul comunității este ca fiecare să devină sălașul lui Dumnezeu și Dumnezeu el însuși. Ceea ce a fost dintotdeauna dorința umanității, în Isus se realizată. Cum? Ca toți să fie unul, după cum tu, Tată, în mine.

Ce înseamnă că Tatăl este în Isus? În Evanghelii, Isus este proclamat prin două titluri: Isus fiul lui Dumnezeu și Isus fiul omului; sunt titluri care se întrepătrund între ele: Isus fiul lui Dumnezeu înseamnă că în el Dumnezeu se manifestă în condiția umană. Când Isus spune: tu, Tată, în mine, înseamnă Dumnezeu în condiția umană.

Singurul Dumnezeu pe care noi îl cunoaștem este cel care se manifestă în Isus, un Dumnezeu care s-a făcut pe deplin om. Acestea sunt indicații importante pentru spiritualitatea noastră. Dacă Dumnezeu s-a făcut om, înseamnă că cu cât suntem mai umani, cu atât manifestăm mai mult divinitatea care este în noi.

Isus fiul omului este condiția divină, o posibilitate pentru toți credincioșii. Un Dumnezeu care s-a făcut om înseamnă că Dumnezeu rezidă în umanitate. Și Isus spune: după cum tu, Tată, în mine și eu în tine. În Isus se manifestă chipul omenesc al lui Dumnezeu, Isus este fiul omului, omul cu condiția divină.

Să încercăm să rezumăm: Isus este numit fiul lui Dumnezeu pentru că îl reprezintă pe Dumnezeu în condiția sa umană; dar Isus este numit și fiul omului pentru că îl reprezintă pe om în condiția divină. Acestea nu sunt privilegii exclusive ale lui Isus, ci o posibilitate pentru toți credincioșii. Fiecare dintre noi este chemat să fie fiul lui Dumnezeu, să-l manifeste pe Dumnezeu în condiția sa umană; fiecare dintre noi este chemat să fie fiul omului, să manifeste condiția divină a existenței noastre.

După cum tu în mine şi eu în tine, așa şi ei să fie în noi, adică în Isus pe deplin umani și în Dumnezeu pe deplin divini. Umanitatea și divinitatea nu mai sunt separate. Vedeți echivocul?! În tradiția religioasă oamenii credeau că pentru a-l întâlni pe Dumnezeu trebuie să se despartă de uman – umanitatea trupului era un lucru negativ, aproape un lucru murdar – astfel încât persoanele spirituale erau inumane, în sensul că reprimau, sufocau umanitatea lor, pentru a se spiritualiza. În schimb, Isus ne spune că tocmai în umanitate (cu cât individul este mai uman) se manifestă viața.

Ceea ce spune Isus este important și ne invită să fim pe deplin umani. Dar ce înseamnă să fim pe deplin umani? A avea o sensibilitate, o atenție la nevoile, suferințele, necesitățile oamenilor; a ieși în întâmpinarea tuturor. O persoană umană este o persoană care nu judecă, o persoană care nu condamnă.

Pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Singura modalitate pe care lumea, societatea, o are de a crede că Isus a fost trimis de Tatăl nu sunt doctrinele, ci sunt comunitățile, sunt indivizii care, manifestând umanitatea deplină, fac să apară divinitatea; este singura manieră pe care o are lumea ca să creadă. Planul Tatălui asupra comunității este ca toți să devină sanctuarul care acceptă prezența lui.

În capitolul 14 Isus a spus: Dacă cineva mă iubește, Tatăl meu îl va iubi și vom veni în el și ne vom face locuință în el. Nu mai este nevoie de un loc pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a ajuns la om; nu mai este nevoie ca omul să ofere lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel care se oferă omului și îi cere să fie primit. Dumnezeul lui Isus nu este un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu atât de aproape încât ne cere fiecăruia dintre noi să fie îmbrățișat, nu pentru a ne absorbi energiile (Dumnezeul lui Isus nu ne sustrage altora), ci pentru a se contopi cu noi și a ne comunica propriile sale energii de iubire. Aceasta ne extinde capacitatea de iubire și face din fiecare individ și fiecare comunitate, singurul sanctuar adevărat din care iradiază iubirea lui Dumnezeu.

Dacă aceasta devine realitate, va permite lumii să creadă pentru că în vechiul sanctuar, unde era Dumnezeu, nu toți aveau acces. Se putea avea acces în anumite condiții, purificări, sfințenie, iar unele categorii de persoane erau în mod iremediabil excluse. Persoanele care trăiau într-o condiție pe care societatea o judeca imorală din punct de vedere religios și civil, persoanele care trăiau în situații ireversibile de impuritate, erau excluse din templu; pentru ele nu mai exista speranță, și tocmai aceasta este disperarea cauzată de religie.

Religia spune anumitor categorii: voi sunteți în păcat. Dar cine ne poate salva din acest păcat? Domnul! Atunci merg la Domnul. Nu! Ești în păcat și nu te poți apropia de Domnul. Este o disperare să-i spui unei persoane că este în păcat, că numai Domnul o poate salva, dar că nu poate merge la Domnul pentru că este în păcat. Odată cu Isus totul se schimbă, iată de ce mesajul său este numit evanghelie, veste bună. Atunci când individul, comunitatea acceptă planul lui Dumnezeu, devine singurul sanctuar adevărat din care iradiază dragostea lui Dumnezeu. Care este schimbarea?

În timp ce în vechiul sanctuar persoanele trebuiau să meargă, noul altar va ieși în întâmpinarea persoanelor; dar nu persoanele religioase, nu persoanele evlavioase care sunt refractare la toate acestea, ci cei marginalizați la limitele religiei sunt cei care îl vor îmbrățișa. De ce persoanele pioase și religioase sunt refractare? Deoarece pentru ele Dumnezeu este sus, ele încearcă să se înalțe ca să-l întâlnească pe Dumnezeu. De multe ori am văzut această imagine: persoanele religioase cred că îl întâlnesc pe Dumnezeu separându-se de ceilalți prin rugăciuni, stiluri de viață; vor să urce să-l întâlnească pe Dumnezeu care a coborât să-i întâlnească pe oameni și nu se întâlnesc niciodată. Iată de ce oamenii cu cât sunt mai evlavioși, cu atât sunt mai atei, refractari la prezența lui Dumnezeu. Dumnezeul lor este un Dumnezeu închipuit, un Dumnezeu inventat care în niciun caz nu corespunde Tatălui lui Isus, care este un Dumnezeu care s-a făcut om din iubire.

În mod firesc, a fi în comunitate, a fi una, este o condiție indispensabilă pentru ca lumea să creadă; orice dezbinare este un impediment și un obstacol în calea credinței în Isus. Din acest motiv, de mai multe ori – în această Evanghelie, dar și în celelalte Evanghelii – evangheliștii au atras atenția asupra cauzelor dezbinării. Când începe diviziunea în comunitate? Atunci când cineva din grup pretinde să se ridice deasupra celorlalți, când pretinde să comande, să conducă: acolo începe dezbinarea comunității.

Motivul acestei cereri din partea lui Isus, de a deveni sanctuarul care îl primește pe el și pe Tatăl, este crearea unei comunități în care să poată fi văzute îndeaproape elemente importante precum libertatea, iubirea, bucuria… Dacă într-o comunitate nu există libertate, dacă există obligații, acolo nu există Duhul Domnului. Duhul necesită libertate. Acolo unde nu există libertate, unde libertatea este condiționată, nu există Duhul Domnului. Iubirea, bucuria că sunt rodul acestei dăruiri dezinteresate față de ceilalți… Aceasta va fi ceea ce va convinge societatea de umanitatea și de adevărul adus de Isus.

Ceea ce spune Isus, chiar dacă într-un mod atât de intens, este aducător de schimbare, o schimbare extraordinară în viața individului și a comunității. Dar chiar și în viața întregii omeniri, pentru că, înainte de Isus, umanitatea tuturor religiilor, chiar și a celei iudaice, era o umanitate care își avea calea îndreptată spre Dumnezeu. Ultima țintă a omului era Dumnezeu; tot ceea ce făcea, chiar și iubirea, rugăciunea, totul era îndreptat spre Dumnezeu. Înainte de Isus, omenirea era orientată spre Dumnezeu. Odată cu Isus se întâmplă ceva extraordinar care schimbă în mod radical acest lucru.

Am văzut că odată cu Isus, Dumnezeu, Tatăl, cere să fie primit în individ nu pentru a-l absorbi, ci pentru a-i dilata capacitatea de iubire. În această perspectivă, Dumnezeu nu se mai află în vârful piramidei, ci în partea de jos; Dumnezeu nu-l absoarbe pe om, nu-i ia energiile, ci i le comunică pe ale sale. Este un Dumnezeu care se contopește cu omul, este o iubire de identificare: Dumnezeu împreună cu omul duce la o iubire de dăruire de sine. Fuziunea lui Dumnezeu cu omul este o iubire de identificare.

Dumnezeu se identifică cu omul, iar omul, odată ce îmbrățișează energia iubirii, nu i-o restituie lui Dumnezeu; nu este un raport de doi, ci este o iubire care este transformată într-o dăruire cu siguranță nu față de Dumnezeu, ci față de alți oameni. Odată ce comunitatea sau individul au acceptat și au înțeles mesajul, începe ceva incredibil. Să ne imaginăm, doar ca să ne facem o idee care ne poate rămâne, piatra care este aruncată în apă. Aceasta creează un prim cerc, un prim val, iar acesta nu se închide în sine, ci provoacă un alt val, și apoi un altul, și un altul; este un Dumnezeu care crește prin cei care îl îmbrățișează.

S-a schimbat direcția umanității. În timp ce înainte omenirea mergea spre Dumnezeu, acum Dumnezeu este cel care s-a făcut om și cere să fie primit de oameni, iar omenirea merge împreună cu Dumnezeu spre alți oameni. Acolo unde era Dumnezeu, acum este omul. Iată noutatea adusă de Isus: un Dumnezeu care cere să fie primit în viața noastră pentru ca împreună cu el și asemenea lui, să mergem să aducem acest val creator al iubirii altor oameni. Iar schimbarea este că înainte toată omenirea trăia pentru Dumnezeu, făcea totul pentru Dumnezeu; acum, odată cu Isus, care cere să fie primit, el și Tatăl, în om, omenirea nu mai trăiește pentru Dumnezeu, ci trăiește din Dumnezeu.

O schimbare fundamentală; un lucru este să trăiești cu propriile tale eforturi pentru Dumnezeu, un alt lucru este să trăiești din Dumnezeu, să fi hrănit cu propria sa energie creatoare. De aceea, odată cu Isus s-a încheiat timpul de a face lucruri pentru Dumnezeu. Singurul care a încercat a sfârșit prost în această Evanghelie. Simon-Petru a spus: Îmi voi da viața pentru tine… Și cine ți-a cerut să-ți dai viața pentru mine? Eu sunt cel care îmi dau viața pentru voi. Voi trebuie să o îmbrățișați și să o dăruiți altora. Și de fapt am văzut cum s-a terminat… Apoi, mai târziu a înțeles. S-a terminat epoca în care trebui să facem lucruri pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu le cere. Acum, împreună cu Isus și asemenea lui, să mergem spre om. Aceasta este schimbarea radicală în parcursul umanității.

Ioan 17 versetul 22

²² Iar eu gloria pe care tu mi-ai dat-o mie. Gloria pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus este Duhul său, propria sa putere, capacitate, energie de iubire care se fac vizibile în Isus, a cărui misiune va fi apoi aceea de a-i boteza, a-i scufunda pe ai săi în Duh. Este toată capacitatea de iubire pe care tu mi-ai dat-o. Și ne-am fi așteptat să spună: o voi da lor, anunțul revărsării Duhului pe care apoi îl va da în momentul crucii. În schimb, spune: le-am dat-o lor. Trebuie să ne întoarcem și să vedem când Isus le-a dat lor gloria pe care a primit-o, capacitatea de iubire pe care a primit-o de la Tatăl.

Eu le-am dat-o lor, ca să fie unul, după cum noi unul. Trebuie să ne întoarcem la capitolul 13 care începe cu solemnitate: Înainte de Sărbătoarea Paștelui, știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, conștient de acum de sfârșitul său, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit. Isus, conștient că îi mai rămâne puțin, arătându-și deja iubirea față de ucenicii săi, ajunge la comunicarea maximă a iubirii sale. Și acolo unde ne-am aștepta cine știe ce învățătură sau semn extraordinar, Isus se ridică, își pune șorțul și începe să spele picioarele discipolilor.

Gestul lui Isus este important: spălând picioarele, și le va spăla și trădătorului, arată că Dumnezeu este iubire care se face slujire; dar mai presus de toate – aceasta este de mare importanță pentru înțelegerea dinamismului vieții spirituale cu Isus – este important că el nu spală picioarele înainte de cină. Isus a vrut să facă acest gest, a vrut să arate că Dumnezeu nu trebuie slujit, ci că se pune în slujba oamenilor. Dacă Isus a vrut să dea o demonstrație, de ce nu a spălat picioarele așa cum se făcea de obicei, înainte de cină? Înainte de a merge la cină, oamenii se spălau, se purificau pentru a nu duce nimic murdar, nimic impur în camera unde luau cina.

Isus face ceva neobișnuit care a stârnit surprindere: în timp ce luau cina, era ultima cină, Isus se ridică și începe să spele picioarele ucenicilor. Oamenii umblau desculți, iar picioarele erau partea cea mai murdară, cea mai respingătoare a corpului uman, murdărite cu excremente, scuipat, praf: erau partea cea mai necurată a omului. Isus, care este Dumnezeu, își începe slujirea purificând partea cea mai impură a omului. Este un fapt clamoros, pentru că Isus, făcând acest gest în timpul cinei, a ultimei cine, vrea să spună că nu este adevărat, așa cum învăța religia, că trebuie să ne purificăm pentru a fi vrednici să-l primim pe Domnul, ci este adevărat contrariul.

Primirea Domnului este cea care îi purifică pe oameni, este o schimbare extraordinară. Porțile sunt în sfârșit deschise multor persoane care trăiesc într-o situație de păcat și care le împiedică să se poată apropia de Domnul. Nu este adevărat, anunță Isus, că omul trebuie să se curețe pentru a-l primi, ci este adevărat contrariul: primirea lui îl curăță pe om. Acestea sunt noutăți extraordinare, care fac vâlvă, și înțelegem de ce l-au ucis…

Isus spune: gloria pe care mi-a dat-o mie eu v-am dat-o vouă. Prin spălarea picioarelor a transmis discipolilor propria sa capacitate de iubire, a lăsat porunca nouă și a spus: V-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu (13,15). În aceasta este glorificat Tatăl. Isus, care în această spălare a picioarelor a fost capabil să spele și picioarele lui Iuda, care mai târziu îl va trăda, demonstrează o iubire care nu se lasă condiționată de comportamentul sau conduita oamenilor.

De câte ori nu am spus că iubirea lui Dumnezeu nu este acordată ca răsplată celor care o merită, ci ca un dar? Darul nu depinde de cel care îl primește, ci depinde de inima celui care dăruiește. Oferta de iubire necondiționată pe care Isus i-a acordat-o și lui Iuda, trădătorul, manifestă slava lui Dumnezeu. Într-adevăr, cu acea ocazie Isus a spus: Acum a fost glorificat Fiul omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el (13,31). Când Isus a fost capabil să ofere iubire ucenicului care apoi îl trădează, el a manifestat gloria lui Dumnezeu, care nu se arată prin manifestări spectaculoase ale puterii sale, nu este rezervată unui număr mic de aleși, ci este o posibilitate pentru toți.

Isus a spus-o clar în Evanghelie. Cum am putut să ne îndepărtăm de cuvintele lui? În trecut, dar nu cu mult timp în urmă, mai ales oamenii religiei iubeau și iubesc să construiască opere magnifice, grandioase, extraordinare, care rămân pentru veșnicie, iar apoi pun acea inscripție obscenă: Spre mai marea slavă a lui Dumnezeu! Să nu ne lăsăm păcăliți, o fac pentru slava lor, pentru deșertăciunea lor; poate că nu au nicio treabă cu Dumnezeu, ci ei sunt cei care vor să rămână pentru totdeauna. Gloria lui Dumnezeu a fost o înșelăciune, a fost prezentată ca ceva măreț, extraordinar, dar nu Isus, nu Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu… Isus va spune în capitolul 15: În aceasta este glorificat Tatăl meu, ca să aduceți multe roade. Vorbind despre viță și mlădițe, el spune că mlădița care absoarbe seva vitală trebuie să o transforme în rod; tocmai în iubirea crescândă, necondiționată se manifestă gloria lui Dumnezeu. Deci nu este rezervată pentru câțiva aleși, pentru câțiva oameni, ci este o posibilitate pentru toți. Vă recitesc versetul pe care îl începuserăm: iar gloria pe care tu mi-a dat-o mie, acea capacitate de iubire pe care mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor. Cum? Prin spălarea picioarelor, lăsând singura poruncă, cea a iubirii și demonstrând că îl iubește chiar și pe cel care nu merită, precum Iuda. Ca să fie unul, după cum noi unul.

Din nou Isus revine cu această imagine, că tot ceea ce face este ca omul și comunitatea să devină unul, adică să devină Dumnezeu. Când această iubire este acceptată și transmisă altora, se activează un proces de valoare, de creștere a individului care îl face să devină unul.

Ioan 17 versetul 23

²³ Eu în ei. Suntem la a treia oară, iar în lumea ebraică numărul trei înseamnă ceea ce este complet, ceea ce este definitiv.

Și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unul (unul este Dumnezeu), și lumea să știe că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine. În versetul 21, Isus spusese: tu, Tată, în mine și eu în tine, și am văzut că Dumnezeu în Isus își manifestă condiția umană, iar Isus în Tatăl își manifestă condiția divină. Acum spune: eu în ei și tu în mine. Primindu-l pe Isus, îl primim pe Isus în care este cuprinsă prezența Tatălui.

Din nou revine ideea că individul și comunitatea sunt singurul sanctuar adevărat în care se manifestă iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Paul va elabora aceste imagini vorbind despre credincios ca templu al Domnului, singurul sanctuar, cel viu. Neexistând alte sanctuare, singurul sanctuar este cel al comunității care acceptă iubirea lui Dumnezeu. Îmbrățișarea lui Isus înseamnă îmbrățișarea Tatălui, Dumnezeu nu absoarbe energiile oamenilor, ci le comunică. Isus duce la împlinire ceea ce a anunțat în versetul precedent: Dacă cineva mă iubește, va împlini cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință în el. Noi suntem singurul lăcaș veșnic al lui Dumnezeu. Rămânând puțin la această frază, am râs de acele expresii de pe afișele de înmormântare, mai ales pentru persoanele religioase: „S-a întors la casa Tatălui!”. Îmi imaginez aceste persoane care încă mai caută casa Tatălui și nu o găsesc!

Când murim, noi nu mergem la casa Tatălui, pentru că noi suntem casa Tatălui, nu există altele; când murim, noi nu mergem în cer, pentru că cerul a venit în noi. Când îl primim pe Isus, îl primim pe Dumnezeu, iar asta face ca viața noastră să devină eternă și indestructibilă. Trupul biologic se transformă de-a lungul anilor, apoi va fi momentul transformării totale, complete, care nu va fi o anihilare a persoanei, ci potențarea ei. Ce înseamnă?

Întreaga viață este o transformare, niciunul dintre noi nu are nimic din ceea ce avea când era copil: nu există pielea, nu există părul și, cu toate acestea, suntem aceleași persoane. Dar de ce? A existat o creștere, o transformare. Va avea loc și momentul transformării definitive. Acesta este mesajul lui Isus: moartea nu numai că nu întrerupe viața, ci este acel moment care îi permite vieții să se manifeste în plinătatea ei.

Această imagine a lui Isus, eu în ei și tu în mine, este importantă. Isus în comunitate, Tatăl în Isus, devin una, ca să fie desăvârșiți în unul, să se manifeste singurul sanctuar, iar lumea să știe că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine.

Este dinamica comunității: îmbrățișându-l pe Dumnezeu, contopindu-ne cu el într-o iubire de identificare și transformând-o într-o iubire de dăruire mergând către ceilalți. Obiectivul umanității nu mai este Dumnezeu, ci omul. Omenirea nu mai trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu pentru că Dumnezeu s-a făcut om și, împreună cu oamenii, vrea să meargă și să ducă valul iubirii întregii omeniri.

În mod surprinzător, Isus își schimbă tonul. Este ultimul discurs, Isus dă totul.

Ioan 17 versetul 24

²⁴ Tată, cei pe care mi i-ai dat. Ne-am fi așteptat să spună: „îți cer” sau „te rog”, în schimb spune: vreau. Este singura dată când Isus spune vreau. În ultima cerere nu mai spune îți cer, ci vreau, pentru că este vorba de soarta celor care îl urmează, a ucenicilor săi. Când vine vorba de destinul celor care îl urmează, Isus nu cere, nu se roagă, ci pretinde acest lucru ca pe un drept și vrea ca ei să fie cu mine acolo unde sunt eu, ca să vadă gloria, acea glorie a mea pe care tu mi-ai dat-o: pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Condiția divină nu este un privilegiu exclusiv al lui Isus, ci destinul fiecărui credincios. Orice om este chemat să fie fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu el însuși. La începutul acestei Evanghelii, în prolog, Ioan a scris: celor care l-au primit, Isus le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, distanța dintre Dumnezeu și oameni este eliminată. Unde este Dumnezeu acolo este și omul, unde este omul acolo este și Dumnezeu. De aceea l-au ucis.

Deja în capitolul 5,18: Noi nu te omorâm doar pentru că vindeci în zi de sâmbătă, ci pentru că tu, care ești om, te faci Dumnezeu (10,33). Mesajul este periculos pentru instituția religioasă, care săpase o prăpastie între om și Dumnezeu. Oamenii nu se puteau apropia de Dumnezeu, era de neconceput să te adresezi lui Dumnezeu; se băgase la mijloc instituția religioasă, astfel încât oamenii, ca să meargă la Dumnezeu, să fie nevoiți să treacă prin instituția religioasă, prin templu, Lege, cult, preoți. Dumnezeu le-a făcut o glumă de preot sacerdoților: ei îl ținuseră departe de om, dar Dumnezeu a intrat în om. Cine sunt cei excluși? Instituția religioasă, autoritățile religioase, vor fi dușmanii înverșunați ai lui Isus.

De la capitolul 18 încolo există o escaladare a tensiunilor. Isus este un pericol pentru religie, pentru că distruge acel castel ideologic pe care religia a reușit să-l creeze, acea distanță dintre Dumnezeu și oameni. Dacă Dumnezeu vrea să se contopească cu omul, mai este nevoie să mergem la templu? Dumnezeu este în om și, mai presus de toate, așa cum am spus, adevăratul Dumnezeu adorat de instituția religioasă este conveniența, profitul. Dacă Dumnezeu este în om, omul nu mai are nevoie să-i ofere lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel care se oferă omului. Avem o scădere a veniturilor, este periculos… Să nu ne lăsăm înșelați când în Evangheliile cărturarii, marii preoți își sfâșie hainele. Nu o fac niciodată dintr-un motiv teologic, spiritual. Atâta bătaie de cap și dedesubt se ascunde mereu conveniența. Prima dată când Isus se întâlnește cu cărturarii… Cărturarii îl denunță: acesta spune blasfemii, pentru că Isus i-a iertat păcatul paraliticului. Nu i-a cerut să se căiască și, mai presus de toate, nu i-a spus: te iert, dar acum du-te la templu și du două găini, cel puțin, sau 4 vaci (depindea de păcatele făcute, pentru că fiecare păcat avea penitența lui).

Dacă Isus îi iartă pe oameni fără a cere o jertfă, o ofertă, atunci economia instituției religioase se destramă. Atenție! În spatele marilor probleme doctrinare, în spatele marilor presupuse teme spirituale, există întotdeauna conveniența, există întotdeauna interesul. José Maria Castillo, în cartea Fuori dalle righe (În afara tiparelor), spune: „când unii preoți văd un euro parcă văd o rudă”, există o atracție fantastică. Extrema periculozitate a lui Isus este extrema periculozitate a celor care îl îmbrățișează. Dacă vrem o viață liniștită, dacă vrem o viață senină, nu putem accepta acest mesaj, pentru că primirea lui va duce în mod inevitabil la ostilitate, persecuție și neînțelegere, așa cum a fost pentru Isus.

Tată, cei pe care mi i-ai dat vreau să fie cu mine, acolo unde sunt eu, aceeași dimensiune divină, și să vadă gloria, acea glorie a mea. Dar nu era posibil să poată fi văzută gloria lui Dumnezeu, nici măcar pentru Moise, omul cel mai apropiat de Dumnezeu. Când Moise i-a spus lui Dumnezeu: arată-mi slava ta, Doamne!, ce i-a răspuns Dumnezeu? Nimeni nu mă poate vedea și rămâne în viață. În Vechiul Legământ nu se putea vedea gloria lui Dumnezeu. Odată cu Isus, vederea gloriei sale – experimentarea iubirii sale – este condiția indispensabilă pentru a avea viață și a fi capabili să iubim.

Dar Isus spune ceva ciudat: ca să vadă gloria, acea glorie a mea pe care tu mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea sau crearea lumii. Isus vrea să spună că planul lui Dumnezeu asupra umanității a existat chiar înainte de crearea lumii. Cartea Genezei, prima carte a Bibliei, începe cu aceste cuvinte: La început, Dumnezeu a creat. Ioan își începe Evanghelia cu aceleași cuvinte, contestând teologia respectivă. La început a existat deja un plan al lui Dumnezeu pentru umanitate. Chiar înainte de a crea lumea, Dumnezeu avea un plan pe care să-l ofere fiecărui om: propria sa condiție divină. Acesta este planul pe care l-a avut Dumnezeu asupra omenirii, iar odată cu Isus a fost pe deplin realizat.

În scrisoarea către Efeseni 1,4, Paul îl formulează într-un mod foarte frumos spunând: ne-a ales mai înainte de crearea lumii ca să fim sfinți, separați de rău, şi neprihăniți înaintea lui în iubire, în greacă agape, adică iubirea dezinteresată, predestinându-ne să fim pentru el fii adoptivi prin Isus Cristos, conform planului de iubire al voinței sale.

Ceea ce spune Isus și ceea ce Paul a formulat, este ceva care trebuie să ne entuziasmeze peste măsură, dacă doar reușim să înțelegem. Dumnezeu ne-a ales chiar înainte de a crea lumea pentru a fi fii adoptivi. Filiația adoptivă, fiind filiația unei persoane puternice, nu are semnificația pe care o putem da noi pentru a fi fii adoptivi (a adopta pe cineva din iubire), ci se referă la instituția juridică a adopției în uz în rândul celor puternici. Când un rege sau un împărat vedea că se apropie sfârșitul zilelor sale, nu își lăsa regatul unui fiu, ci alegea întotdeauna dintre generalii sau ofițerii săi, un om a cărui valoare, capacitate o aprecia și îl considera capabil să ducă mai departe, asemenea lui, imperiul său, și îl adopta ca fiu.

Isus și Paul spun ceva extraordinar: Dumnezeu ne stimează atât de mult – și cu toate acestea ne cunoaște! – are atât de multă încredere în noi, încât încă înainte de crearea lumii ne predestinase să fim fiii săi adoptivi, adică colaboratori în acțiunea creatoare. Crearea lumii nu este terminată. Primele capitole ale cărții Genezei nu sunt regretul unui paradis pierdut în mod iremediabil, ci profeția unui paradis pe care să-l construim. Tatăl ne asociază cu această acțiune creatoare, ca să primim cuvântul său care conține puterea creației și să-l facem să germineze și să înflorească în forme cu totul noi. Planul lui Dumnezeu pentru umanitate s-a realizat pe deplin în Isus, iar acum ne cere fiecăruia dintre noi să-l acceptăm pentru a-l realiza pe deplin.

Ioan 17 versetul 25

²⁵ Tată drept, adică fidel; când găsim în Biblie expresia „dreptatea lui Dumnezeu”, să nu interpretăm greșit sensul cuvintelor înțelegând dreptatea noastră retributivă. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă fidelitate, Dumnezeu este fidel.

Dacă lumea nu te-a cunoscut. Și iarăși Isus dă o lovitură cu stiletul spre instituțiile religioase; lumea care nu l-a cunoscut sunt conducătorii religioși. Isus a spus-o deja și cu alte ocazii: nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine; voi nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe Tatăl. Cum anunță conducătorii religioși voința lui Dumnezeu când nu-l cunosc pe acest Dumnezeu? Ceea ce fac să creadă că este voința lui Dumnezeu, nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci este doar formularea intereselor lor, a conveniențelor lor, este dorința lor, dorința lor de stăpânire, de prestigiu asupra oamenilor ca să-i țină supuși.

Conducătorii religioși, potrivit denunțului acestei Evanghelii, nu l-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu, căci pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu trebuie să punem pe primul loc binele omului. Când există alte valori în locul binelui omului, nu îl cunoaștem pe Dumnezeu, care poate fi anunțat, transmis altora, dar niciodată nu va fi Tatăl lui Isus.

Tată drept, dacă lumea nu te-a cunoscut, eu te-am cunoscut. Isus l-a cunoscut pentru că a făcut din binele omului valoarea primordială a existenței sale chiar și în detrimentul propriei sale vieți. Isuse dragă, ești cu adevărat sigur că vrei să faci această vindecare în zi de sâmbătă? Ce spune Legea? Că este prevăzută pedeapsa cu moartea. Pentru Isus este mai important decât propria lui viață să restituie viață celor care nu o au.

De aceea spune: eu te-am cunoscut și aceștia știu că tu m-ai trimis. Pentru că au experimentat iubirea necondiționată din partea lui Isus în timpul ultimei cine. Lumea, și anume conducătorii religioși, nu a vrut să-l cunoască pe Tatăl pentru că el a adus planul vieții; dar cei care l-au primit, au experimentat că planul era adevărat pentru că nu răspunde numai aspirațiilor oamenilor de plinătate a vieții, ci îi și potențează prin comunicarea propriei sale energii divine. Ce vrea să spună?

Isus intră în controversă cu conducătorii religioși, iar la un moment dat ei spun: de unde știm că ceea ce spui tu vine sau nu de la Dumnezeu? Isus nu răspunde intrând în câmpul doctrinar, cu situații din Scriptură. El spune: puneți în practică ceea ce vă spun, iar din practică vă veți da seama dacă mesajul este adevărat sau nu. Atunci când îmbrățișăm cuvântul și îl punem în practică, acesta eliberează puterea vieții, energia divină, însăși energia lui Dumnezeu, și este singura dovadă a credibilității.

Ioan 17 versetul 26

²⁶ Și eu le-am făcut cunoscut numele tău, adică realitatea individului, iar Isus a făcut cunoscut numele Tatălui spălând picioarele discipolilor. Să ne amintim pe scurt episodul pe care îl citează Isus.

Societatea vremii, chiar și astăzi, era piramidală. În vârful piramidei se afla Dumnezeu, apoi marele preot, regele etc., până la cei din urmă, apoi femeile, slujitorii și sclavii. Spălând picioarele discipolilor, Isus a făcut treaba unui slujitor, iar asta înseamnă că Dumnezeu nu este în vârful piramidei, ci în partea de jos. Dacă acest lucru este adevărat, cel mai îndepărtat de Dumnezeu este marele preot. Și atunci cum îl poate cunoaște pe Dumnezeu el, care este cel mai îndepărtat? Cine îl va cunoaște? Cei care în mod liber și voluntar, din iubire, își vor pune viața în slujba celorlalți. Aceștia îl vor cunoaște. Și Isus spune: și eu le-am făcut cunoscut numele tău. Numele lui Dumnezeu este iubirea care se face slujire.

Și îl voi face cunoscut. Îl va face cunoscut din nou, iar din următorul capitol, 18, va fi o intensificare a luminii, care la un moment dat va părea insuportabilă. Conducătorii religioși nu vor suporta vederea lui Isus și îi vor cere lui Pilat: Ia-l, ia-l, răstignește-l!

Pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei. În ultimele cuvinte ale acestei lungi rugăciuni – acest capitol este numit Rugăciunea lui Isus –, este rezumat și reformulat întregul conținut. Activitatea lui Isus nu este încheiată, sarcina lui de a face cunoscut noul chip al lui Dumnezeu nu este încă finalizată. Numai prin patimi și cruce, fiind capabil să facă oferte de iubire chiar și chinuitorilor săi, chiar și călăilor săi, doar prin patimi se va manifesta pe deplin dimensiunea iubirii lui Dumnezeu, acea iubire pe care Isus o cere să fie în ucenicii săi, pentru a-i prelungi prezența.

Pr. Alberto Maggi, biblist. Aprilie 2012

Text transpus din mai multe înregistrări audio de G. Dentis.

Sursa: Comunità Missionaria del Vangelo