Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer

Duminica a 19-a de peste an – 8 august 2021

Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 6,41-51

În acel timp, Iudeii murmurau împotriva lui Isus, pentru că spusese: «Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer», şi spuneau: «Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaștem? Cum de spune acum: „M-am coborât din cer”?».

Isus a răspuns şi le-a zis: «Nu mai murmurați între voi! Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeți: „Şi toți vor fi învățați de Dumnezeu”. Oricine a auzit şi a învățat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viață veșnică.

Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară.

Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii».

Ioan 6,41-51

În lungul discurs ținut de Isus în sinagoga din Cafarnaum, după împărtășirea pâinilor și a peștilor, Isus reușește să-i nemulțumească pe toți. A lăsat nemulțumită mulțimea care voia ca Isus să devină regele lor, îi nemulțumește, vom vedea acum, pe liderii religioși și îi va lăsa nemulțumiți și pe ucenicii săi; unii chiar îl vor abandona. Să vedem de ce, în capitolul șase al Evangheliei lui Ioan, versetele 41-51. „Atunci iudeii…”. Prin „iudei” evanghelistul înțelege „conducătorii religioși”, autoritățile poporului. „Au început să murmure”. Murmură la fel cum a murmurat poporul împotriva lui Moise în deșert. „Împotriva lui pentru că spusese eu sunt…”. „Eu sunt” este revendicarea numelui divin. „Pâinea coborâtă din cer”. De ce murmură împotriva acestui lucru? Instituția religioasă își datorează existența distanței pe care a reușit să o stabilească între Dumnezeu și oameni, iar în această distanță există medierea instituției religioase. Isus a venit să elimine această distanță, l-a adus pe Dumnezeu oamenilor, iar acest lucru este intolerabil pentru ei. Și, mai presus de toate, legea era cea care cobora din cer, nu pâinea, un aliment al vieții.

„Și de aceea spuneau: nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif?”. Faptul ca un om să pretindă că are condiția divină este inadmisibil, este o blasfemie. Pentru autoritățile religioase, planul lui Dumnezeu pentru umanitate este o blasfemie care merită moartea. Ei bine, Isus le răspunde: „Nu mai murmurați între voi! Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage…” – avem acest verb, care este caracteristic lui Ioan, numai Ioan îl are dintre evangheliști – „Tatăl care m-a trimis”. Ce înseamnă? Acest verb înseamnă o atracție irezistibilă: iubirea cu care Tatăl îi atrage și îi iubește pe fiii săi nu are limite sau termene, iar moartea, tocmai aici vrea Isus să ajungă, nu întrerupe această iubire, ci o face și mai puternică pentru că odată cu moartea cad barierele care împiedicau primirea, receptarea din partea omului a acestei iubiri. Iubirea lui Dumnezeu este eternă precum viața pe care el o transmite omului. Deci „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. Învierea pentru Isus nu este o dată finală, ci face parte din însăși existența individului. „După cum este scris în profeți: «Și toți vor fi învățați de Dumnezeu»”. De ce toți vor fi învățați de Dumnezeu? Pentru că nu mai trebuie să învățăm să cunoaștem o lege, ci să învățăm să cunoaștem o iubire, o modalitate de a iubi.

Iar Isus continuă: „Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viață veșnică”; nu există articolul hotărât, nu spune „viața veșnică”, nu este ceva adăugat, ci este viața care prin ea însăși este deja eternă pentru cei care l-au îmbrățișat pe Isus ca model de comportament. Iar Isus își revendică din nou condiția divină cu numele lui Dumnezeu, „Eu sunt”. „Eu sunt pâinea vieții”. Și iată că aici Isus îi va nemulțumi și pe discipolii săi, pentru că pune degetul pe rana eșecului Exodului. De fapt, Isus afirmă în mod polemic: „Părinții voștri…”. Isus ar fi trebuit să spună „părinții noștri”, dar el nu urmează urmele părinților, el îl urmează pe Părintele și pentru aceasta se distanțează. „Părinții voștri au mâncat mană în pustiu şi au murit”. Exodul a fost un faliment: toți cei care l-au urmat pe Moise în timpul exodului au murit cu toții în pustiu. Nici măcar Moise nu a reușit să intre în țara promisă, au intrat fiii lor, dar nu și cei care au ieșit. Prin urmare, exodul a fost un eșec, denunță Isus.

„Aceasta este pâinea care coboară din cer pentru ca oricine mănâncă din ea să nu moară”. Faptul de a mânca această pâine, de a asimila viața lui Isus și a ne face pâine pentru alții, introduce în noi un dinamism al iubirii care face ca viața noastră să fie indestructibilă. Iar Isus continuă insistând din nou: „Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii”. Evanghelistul folosește chiar termenul „carne”, care indică omul în slăbiciunea sa. Aceasta înseamnă că nu există daruri ale lui Dumnezeu care să nu treacă prin carne, prin umanitatea noastră. Cu cât devenim mai umani, cu atât devenim mai sensibili la nevoile și suferințele altora. Cu cât suntem mai umani, cu atât mai mult se manifestă divinul care este în noi.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice