Amurgul Papei Francisc

Nici măcar acest om extrem de bun nu a reușit până acum să abordeze cea mai urgentă sarcină morală a bisericii

Când Jorge Mario Bergoglio a fost ales pentru a ocupa Scaunul Sfântului Petru în urmă cu nouă ani, nimeni nu își imagina scaunul ca având roți. În ultima vreme însă, Papa Francisc a fost văzut mai des într-un scaun cu rotile decât pe un tron ​​aurit – o deficiență de mobilitate care a stârnit speculații despre încă o demisie papală. Perspectiva ca Francisc să se alăture lui Benedict al VI-lea în calitate de al doilea papă emerit a dat apă la moară clevetitorilor din Vatican, dar în acest moment șușotelile din interior rămân speculații fără temei. Totuși, sănătatea aparent șubredă și vârsta înaintată a Papei Francisc (are 85 de ani) sugerează că intră în amurgul pontificatului său, o perioadă în care o privire în urmă asupra semnificației domniei sale poate părea potrivită.

Orice evaluare a acestui pontificat trebuie să înceapă cu impactul uimitor de pozitiv pe care l-a avut Bergoglio asupra bisericii și a lumii în general, pur și simplu în virtutea nu doar a personalității sale atractive, ci și a bunătății sale palpabile. Revărsarea extraordinară de afecțiune de pe tot globul care l-a întâmpinat pentru prima dată la alegerea sa nu a dispărut cu adevărat, chiar dacă provocările poziției sale au complicat inevitabil modul în care este privit. La început, carisma evidentă a noului Papă a fost întărită curând prin acțiuni și declarații care promiteau un pontificat care va schimba lumea și, în moduri importante, el și-a îndeplinit această promisiune. Urmând tradiția catolică, el s-a opus avortului și ar putea să susțină decizia Curții Supreme de a anula sentința Roe vs. Wade, dar nu a pus niciodată pe acest lucru un accent major. În schimb, Francis a devenit campionul ferm al imigranților asediați, un susținător al toleranței față de cei discriminați, un critic al populismului xenofob, un adversar înverșunat al capitalismului de piață liberă care sărăcește mulțimi de oameni, un susținător al atenuării schimbărilor climatice, un apărător al științei, un critic ferm al războiului.

O astfel de apărare i-a câștigat dușmani lui Francisc, mai ales în interiorul Bisericii, care se confruntă cu propriul ei război cultural. Birocrații samurai din Curia Romană, structura de guvernare a Vaticanului, au încetinit eforturile Papei nu numai de a eficientiza administrația, ci și de a elimina corupțiile financiare. La sfârșitul acestei veri, Francisc va prezenta cum va arăta Curia sa reformată – o transformare care va include posibila numire a laicilor și a femeilor ca șefi de birou. Desigur, unii catolici, inclusiv episcopi și cardinali, care încă resping ferm eforturile de reformă începute cu o generație în urmă odată cu Al II-lea Conciliu din Vatican, au întâmpinat inițiativele sale cu critici deschise, chiar provocatoare.

Dar cu privire la cea mai presantă provocare cu care se confruntă Biserica Romano-Catolică, Francisc a fost, din păcate, un apărător al status quo-ului disfuncțional, nu un susținător al reformei necesare și urgente. După alegerea sa, Francisc s-a confruntat pentru prima dată cu autodistrugerea morală a unei Biserici sfâșiate de scandaluri nesfârșite ale preoților care abuzează de copii și ale episcopilor care protejează prădătorii în locul victimelor. Corupțiile clericalismului – o preoție celibatară, destinată exclusiv bărbaților, în slujba nu a Evangheliei sau a poporului, ci a puterii imperiale a ierarhiei – fuseseră puse la lumină ca să fie văzută de lumea întreagă. Clericalismul, înrădăcinat în pretențiile supranaturale ale preotului catolic, care îl deosebesc și îl pun mai presus de toți ceilalți, a fost sursa generatoare a transgresărilor clericale sacrilege. Problema era puterea, și încă mai este. Iar Francis a eschivat în cele din urmă lupta.

Nimic nu este comparabil cu obligația noului Papă de a se ocupa de nelegiuirea care infectează preoția și ierarhia, iar prin declarația sa din 2019 Vos Estis Lux Mundi („Voi sunteți lumina lumii”) a fost salutat de establishmentul bisericesc pentru că a făcut exact acest lucru. Dar defectele fatale ale decretului în răspunsul său la mușamalizarea abuzurilor din partea preoților asupra copiilor și a altor persoane au fost în curând evidente: noile sale structuri de responsabilitate nu necesitau nicio dezvăluire publică, nu impuneau nicio raportare către autoritățile civile cu excepția cazului în care legea civilă prevede acest lucru și nu cereau nicio participare a laicilor la judecarea crimelor preoților şi episcopilor. Cel mai evident defect (și care îi protejează pe clerici) al Vos Estis este că impune auto-poliția bisericească: episcopi care îi investighează pe colegii lor episcopi; raportarea crimelor preoților nu către autoritățile civile, ci către birourile bisericești complice de multă vreme; numai Vaticanul determină pedepsele. Cine știe câți prelați complici au fost disciplinați în vreun fel conform acestei politici? După trei ani, cu perioada de probă a Vos Estis încheiată la 1 iunie, Vaticanul nu a dezvăluit nimic despre episcopii investigați, acuzați sau pedepsiți conform procedurilor sale. Regulile cârdășiei.

Papa Francisc a condamnat clericalismul, răutatea pe care o generează, dar nu a făcut nimic pentru a-i eradica sursele din preoția exclusiv masculină, represivă din punct de vedere sexual, și din sistemul autoritar de putere ecleziastică pentru care acea cultură clericală este esențială. Și Francis nu a făcut nimic pentru a lua în calcul misoginia care se află în centrul învățăturii catolice despre orice, de la controlul nașterilor la biologia reproducerii până la scopul căsătoriei. Noțiunile inumane despre sexualitate, care provin dintr-o lectură greșită a istoriei lui Adam și Eva și întărite de teologi precum Sfântul Augustin, sunt în slujba subjugării feminine. O astfel de supremație masculină este echivalentă din punct de vedere moral cu supremația albă. Cu toate acestea, pentru oficialii Bisericii și pentru majoritatea catolicilor, aceasta rămâne necontestată.

Francisc a definit subiectul hirotonirii femeilor o „ușă închisă” și a spus un răsunător „Nu!” preoților căsătoriți. Când, de exemplu, episcopii din regiunea pan-amazoniană au votat cu o majoritate covârșitoare în 2019 pentru a-i cere să admită la preoție diaconii căsătoriți ca o modalitate de a depăși lipsa majoră de preoți din regiune, Francisc a refuzat chiar să răspundă la cerere. Episcopii Amazonului, cu alte cuvinte, i-au oferit o ocazie de aur de a face un pas, deși unul mic, spre dezmembrarea culturii toxice a clericalismului – o oportunitate care ia naștere de jos, care abordează o problemă pastorală gravă și care face să avanseze un diaconat, o formă subsidiară a ordinelor sacre, pe care predecesorii săi imediați îl prezentaseră deja ca instrument de schimbare. Într-adevăr, această abordare ar fi putut, de asemenea, să deschidă calea pentru admiterea femeilor în rândurile celor hirotoniți. Dar Francisc a lăsat intactă preoția masculină și celibatară, iar odată cu aceasta și sufletul clericalismului – piramida puterii bisericești, structura abuzurilor.

Iată tragica ironie: ceea ce avea nevoie lumea cel mai mult de la Jorge Mario Bergoglio, când a îmbrăcat legendara sutană albă în urmă cu nouă ani, nu era intervenția sa empatică în chestiuni seculare, oricât de urgente, ci avansarea fermă a reformelor în interiorul Bisericii Catolice. Eșuând în această intenție, el întărește în interiorul catolicismului însăși tendințele și valorile pe care le combate cel mai mult în afara acestuia. Francisc critică inegalitatea, dar inegalitatea definește ființa bisericii. El este tribunul celor săraci, dar, protejând statutul de clasa a doua al femeilor, susține un motor mondial al sărăciei.

În anii de când Francisc a devenit Papă, democrația însăși a fost asediată fără precedent. Chiar și Statele Unite se dovedesc vulnerabile la acest pericol. Reformele începute de Conciliul Vatican II al Papei Ioan al XXIII-lea reprezentau o încercare de lungă durată a Bisericii Catolice de a se reconcilia cu valorile democratice. Acest lucru a fost puternic simbolizat de schimbările în Liturghia catolică, celebrată acum în limbile de zi cu zi, mai degrabă decât în ​​latină, și centrată nu pe altare, ci pe mese. Patriarhatul a început să cedeze loc democrației. Dar tocmai din acest motiv, mișcarea a fost zădărnicită de prelații care protejează puterea. Obstrucția lor a continuat fără încetare timp de o jumătate de secol.

Dacă Francisc ar fi revitalizat cu adevărat acele reforme bisericești bine începute – egalitate pentru femei și bărbați, un laicat întărit, un minister sacramental de slujire mai degrabă decât de dominație – el ar fi apărut drept ceea ce lumea are cea mai mare nevoie în acest moment, un profet al comunității democratice. Gândiți-vă: mai mult de un miliard de catolici, care depășesc orice graniță a planetei, sunt în sfârșit înrolați pe deplin – în virtutea structurilor reînnoite ale propriei instituții – în lupta pentru egalitatea umană, consacrată în autoguvernare. Înrădăcinată mai puțin într-un vis modern al liberalismului democratic decât în ​​spiritul de solidaritate radicală văzut pentru prima dată în Isus Cristos, aceasta ar fi o recuperare religioasă mai mult decât o revoluție politică. În schimb, Biserica Catolică, în susținerea ei dură a puterii clericale, este blocată de partea greșită a marii cerințe morale a secolului XXI.

Faptul că o figură curajoasă precum Papa Francisc a eșuat până acum în această mare responsabilitate scoate la iveală disfuncția profundă a clericalismului, care ucide biserica și îl trădează pe Isus Cristos. Ezitările Papei sunt semne ale presiunii la care a fost supus, nu doar din partea dușmanilor săi reacționari, ci și de propria sa viață în preoție. Este prizonierul clericalismului pe care îl denunță în principiu, dar nu în practică. Având în vedere amploarea refuzului său intențional, trebuie să ne întrebăm: omul acesta este pur și simplu un autocrat în inimă?

Cei care îl iubesc pe Papa Francisc ar trebui să se roage în continuare pentru ca această figură complicată să-și rezolve ambivalența în favoarea schimbării chiar și în papalitatea sa în declin, oricum s-ar termina. Dar faptul că o astfel de transformare a fost la îndemâna lui, de-a lungul acestor nouă ani, oferă un fel de speranță. La urma urmei, Francisc a numit o majoritate semnificativă a acelor cardinali care vor avea puterea de a-l alege pe succesorul său. Chiar dacă este puțin probabil, tot ce e mai bun din spiritul lui ar putea continua să trăiască. Acest lucru va depinde însă mai mult de voința poporului decât de hotărârea membrilor clerului. Inspirați de ceea ce a promis cândva Papa din Argentina, catolicii extrem de fideli, care îmbrățișează un anticlericalism din interior, pot insista încă asupra împlinirii acelei promisiuni. Discursul umil, egalitar și plin de speranță cu care și-a început slujirea Papa Francisc, poate fi încă lumina călăuzitoare a bisericii, care merge înainte.

James Carroll (istoric și jurnalist american și fost preot catolic între anii 1969 și 1974), 26/06/2022

Sursa: Politico